Harry şi Ron încercau să pară că nu auzeau pentru prima oară această poveste.
— Bine… în cazul ăsta… Dar tu, fată prostuţă, cum de-ai putut crede că-i poţi veni de hac unui asemenea monstru, de una singură?
Hermione îşi plecă privirea. Harry rămăsese mut de uimire. Hermione era ultima persoană care ar fi făcut ceva împotriva regulilor şi iat-o acum, minţind ca să-i scoată pe ei din bucluc. Era ca şi cum Plesneală ar fi început să le dea bomboane.
— Domnişoară Granger, Cercetaşii pierd cinci puncte, pentru isprava asta, hotărî profesoara McGonagall. Sunt foarte dezamăgită de dumneata. Dacă nu aveţi nici o rană, duceţi-vă în turnul vostru. Toată lumea îşi termină cina în dormitoare!
Hermione plecă.
Profesoara McGonagall se întoarse spre Harry şi Ron.
— Ei bine, deşi tot sunt de părere că aţi avut mare noroc, trebuie să recunosc că nu mulţi dintre boboci ar fi fost în stare să-i vină de hac unui monstru, aşa că aţi câştigat câte cinci puncte pentru Cercetaşi. O să-i aduc la cunoştinţă şi profesorului Albus Dumbledore. Puteţi pleca!
Ieşiră grăbiţi din cameră şi nu scoaseră un cuvânt până nu urcară cele două etaje. Se simţeau uşuraţi că scăpaseră de mirosul îngrozitor al uriaşului şi, în general, de toate problemele.
— Ar fi trebuit să ne dea mai mult de zece puncte, prinse curaj Ron.
— Cinci, vrei să zici, dacă socotim cele cinci puncte, pierdute de Hermione, îi reaminti Harry.
— E frumos din partea ei că ne-a scăpat de pedeapsă, dar să nu uităm că şi noi am salvat-o pe ea!
— Poate că n-ar fi avut nevoie să fie salvată, dacă n-am fi închis noi arătarea acolo, sublinie Harry.
Ajunseră la portretul domnei celei grase.
— Rât de porc! ziseră ei şi intrară.
Camera de zi era plină şi era multă agitaţie. Toţi mâncau mâncarea care le fusese trimisă sus. Numai Hermione stătea lângă uşă şi îi aştepta. Urmă o pauză stânjenitoare. Apoi, fără să se uite unul la altul, ziseră un „Mulţumesc!” grăbit şi trecură la farfuriile lor.
Dar din acel moment, Hermione deveni prietena lor cea mai bună. Sunt unele lucruri care te apropie foarte mult, iar doborârea unui uriaş de peste treizeci de metri era unul dintre acestea.
Capitolul XI
VÂJTHAŢ
De îndată ce intrară în noiembrie, vremea se răci foarte tare. Munţii din jurul şcolii deveniră de un gri mohorât, iar lacul căpătase sclipiri de oţel. În fiecare dimineaţă, pământul se acoperea de brumă. De la ferestrele de sus, îl puteau vedea pe Hagrid, care se chinuia să dezgheţe cozile de mătură, de pe terenul de Vâjthaţ, îmbrăcat într-o haină lungă din blană de cârtiţă, cu mănuşi din blăniţă de iepure şi cizme din blană de castor.
Începuse sezonul de Vâjthaţ. După săptămâni de antrenament, Harry urma să joace primul său meci: Cercetaşii contra Viperinilor. Dacă ar fi câştigat, Cercetaşii treceau pe locul doi în Campionatul Caselor.
Puţini îl văzuseră pe Harry jucând, fiindcă Baston hotărâse că trebuie să aibă o armă secretă, aşa că îl ţineau… secret, desigur! Cu toate astea, vestea că Harry va juca pe post de căutător răsuflase, nu se ştie cum, şi Harry nu putea spune cu certitudine ce era mai rău: să-i asculte pe cei care îi spuneau că se va descurca de minune sau pe cei care îl asigurau că îl vor aştepta pregătiţi cu saltele, ca să cadă pe moale…
Era un adevărat noroc că Hermione era acum prietena lor. Cu toate antrenamentele de ultimă oră la care îi supunea Baston, nu ştia cum s-ar fi descurcat la lecţii, dacă n-ar fi fost ea să-l ajute. Tot ea îi împrumutase şi „Vâjthaţ de-a lungul secolelor”, care se dovedi o carte deosebit de interesantă. Harry află, astfel, că erau şapte sute de feluri în care puteai comite un fault la Vâjthaţ, toate întâmplându-se la campionatul mondial din 1473, că cei de pe posturile de căutători erau de regulă cei mai scunzi şi mai rapizi jucători şi că lor li se întâmplau cele mai serioase accidente, că, deşi se întâmpla foarte rar să moară cineva la un joc de Vâjthaţ, adesea în timpul meciurilor dispăruseră arbitri, care fuseseră găsiţi numai după luni de zile în Deşertul Sahara.
De când Harry şi Ron o salvaseră de monstru, Hermione devenise mult mai puţin strictă în respectarea regulilor şi era mult mai plăcută, din această cauză.
O zi înainte de primul meci al lui Harry, într-una din pauze, ea îi convocă în curtea şcolii, în jurul unui foc albăstrui, care putea fi adus afară în vase speciale. Stăteau de vorbă, cu spatele la foc, pentru a se încălzi, când îl văzură pe profesorul Plesneală, trecând pe lângă ei. Harry observă imediat că profesorul şchiopăta. Harry, Ron şi Hermione se strâseră cât putură mai tare în jurul focului, pentru ca Plesneală să nu-l poată vedea. Erau siguri că aşa ceva era interzis!… Din nefericire, tocmai feţele lor vinovate îi dădură de gol. Plesneală şchiopătă spre ei. Nu văzuse focul, dar căuta un motiv să-i gonească de acolo.
— Ce faci aici, Potter? Ce ai acolo?
— Este „Vâjthaţ de-a lungul secolelor”, domnule profesor, zise Harry şi îi arătă cartea.
— Cărţile nu trebuiesc scoase afară din biblioteca şcolii, dă-mi-o imediat! Vă scad cinci puncte de la Cercetaşi!
— A inventat regula asta pe loc, mormăi Harry. Mă întreb de ce o fi şchiopătând…
— Nu ştiu, dar sper că-l doare rău piciorul, spuse Ron, cu ranchiună.
În camera de zi din Turnul Cercetaşilor era mare agitaţie în acea seară. Harry, Ron şi Hermione stăteau împreună, lângă fereastră. Hermione le verifica tema pentru ora de „Farmece”, de a doua zi. Hermione nu-i lăsa niciodată să copieze („Aşa n-o să învăţaţi niciodată!”), dar punând-o să-i verifice, Ron şi Harry aflau întotdeauna răspunsurile corecte.
Harry se simţea neliniştit. Ar fi vrut să-şi recapete cartea şi să continue să citească, numai ca să nu se mai gândească la meciul de a doua zi. Şi de ce i-ar fi frică de Plesneală, mă rog? Se ridică în picioare şi le spuse lui Ron şi Hermionei că se duce să-i ceară cartea înapoi.
— Treaba ta, ziseră cei doi, dar Harry îi asigură că era convins că Plesneală îi va da cartea, dacă i-o va cere când erau de faţă şi alţi profesori.
Coborî şi se duse la cancelarie. Ciocăni, dar nimeni nu-i răspunse. Mai ciocăni o dată, dar iarăşi nu primi nici un răspuns.
Şi dacă Plesneală lăsase cartea în cancelarie? Merita să încerce…
Deschise uşa uşurel şi se uită înăuntru, unde văzu o scenă groaznică. Plesneală şi Filch erau singuri în cancelarie. Plesneală îşi ridicase roba peste genunchi şi i se vedea piciorul însângerat şi cu carnea sfâşiată. Filch îi dădea bandaje, să se panseze.
— Ce nenorocire! spunea Plesneală. Cum să poţi să-i supraveghezi toate cele trei capete, deodată?!
Harry încercă să închidă uşa la loc, încetişor, dar…
— Potter!
Faţa lui Plesneală se schimonosi de furie, în timp ce-şi lăsa roba în jos. Harry înghiţi cu greu.
— Domnule profesor, îmi puteţi da cartea înapoi?
— AFARĂ! A-FA-RĂ!
Harry plecă, înainte ca Plesneală să poată să le mai ia câteva puncte. Fugi în susul scărilor cât putea de iute.
— Ţi-a dat-o? îl întrebă Ron, când îl văzu. Ce-i cu tine, ce ţi s-a întâmplat?