Pe şoptite, Harry le spuse ce văzuse şi auzise.
— Ştiţi ce înseamnă asta? întrebă el, cu răsuflarea întretăiată. Că, de Halloween, a încercat să treacă de câinele cu trei capete! Acolo se ducea în seara în care l-am văzut noi! Cred că vrea să obţină ce păzeşte câinele acela! Şi pariez pe coada mea de mătură că el l-a lăsat pe monstru înăuntru, ca să creeze o diversiune!
Hermione făcu ochii mari.
— Nu, nu se poate! făcu ea. Ştiu că nu este prea plăcut, dar nu cred că ar fura ceva păzit cu atâta străşnicie de domnul Albus Dumbledore.
— Ei, şi tu, Hermione! izbucni Ron. După tine, toţi profesorii sunt sfinţi sau cam aşa ceva! Eu sunt de părerea lui Harry, n-aş băga mâna în foc pentru Plesneală. Dar oare ce-o fi căutând? Ce păzeşte câinele?
Harry se duse la culcare, cu aceeaşi întrebare zbârnâindu-i în creieri. Neville sforăia de mama focului, dar Harry nu putea închide ochii. Încercă să nu se mai gândească la nimic, trebuia să se odihnească, doar ziua următoare participa la primul lui meci, dar o expresie ca cea de pe faţa lui Plesneală, când fusese surprins, nu se uită cu una, cu două…
Veni şi ziua următoare, rece, dar foarte senină. Marea Sală mirosea îmbietor, a cârnăciori prăjiţi, şi răsuna de glasuri voioase, dornice să vadă un meci de Vâjthaţ cât mai reuşit.
— Trebuie să mănânci ceva!
— Nu vreau! Imposibil! Nu pot să înghit nimic!
Harry se simţea groaznic. În aproximativ o oră, urma să intre în teren.
— Harry, mănâncă, îl îndemnă şi Seamus Finnigan, trebuie să capeţi puteri. Căutătorii sunt întotdeauna cotonogiţi de jucătorii din echipa adversă!
— Mulţumesc pentru încurajare, Seamus, zise Harry, uitându-se cum acesta îşi tot turna ketchup pe cârnăciori.
Pe la ora unsprezece, întreaga şcoală era în păr, în jurul terenului de Vâjthaţ. Mulţi dintre privitori aveau binocluri. Era adevărat că scaunele erau sus, în aer, dar uneori tot era greu să urmăreşti toate fazele.
Ron şi Hermione se alăturaseră lui Neville, Seamus şi Dean, pe cel mai de sus rând. Harry fu uimit să constate că făcuseră un afiş mare, din unul dintre cearşafurile distruse de Pungaşul. Pe el scria: Harry Potter, preşedinte! iar Dean, care era foarte bun la desen, făcuse dedesubt emblema Cercetaşilor, leul uriaş. Hermione contribuise şi ea cu o mică vrajă, pentru ca inscripţia să apară în mai multe culorii, vii şi strălucitoare.
Între timp, la vestiar, Harry şi restul echipei se schimbau pentru meci, punându-şi pelerinele roşii de Vâjthaţ. (Viperinii jucau în pelerine verzi).
Baston îşi drese glasul, pentru ca să se facă linişte.
— OK, băieţi…, începu el.
— … şi fete, completă înaintaşa Angelina Johnson.
— Da, şi fete, fu de acord Baston. A venit momentul!
— … mult aşteptat…, sări Fred Weasley.
— … de noi toţi! zise şi George.
— Ştim pe de rost discursul de încurajare al lui Baston, îi spuse Fred lui Harry. Am făcut parte din echipă şi anul trecut!
— Gura, voi doi! strigă Baston. De ani de zile n-au mai avut Cercetaşii aşa o echipă bună. O să câştigăm, sunt sigur!
Şi îi privi crunt, ca şi cum ar fi vrut să adauge: „Sau altfel…”
— În regulă, pe teren! Succes tuturor!
Harry ieşi din vestiar, în urma lui Fred şi George şi, sperând să nu i se înmoaie genunchii, păşi pe teren, în uralele publicului dezlănţuit.
Madam Hooch era arbitra. Stătea în mijlocul terenului, În aşteptarea celor două echipe, cu mătura în mână.
— Atenţie la mine, începu ea, de îndată ce îi văzu pe toţi adunaţi în jurul ei. Vreau un joc corect de ambele părţi!
Lui Harry i se păru că i se adresează mai mult lui Marcus Flint, căpitanul echipei Viperinilor, elev în anul VI. Harry se gândi că Marcus arăta ca şi cum ar fi avut ceva sânge de vârcolac în el. Cu coada ochiului, Harry văzu afişul uriaş, fluturând la înălţime. Inima lui tresăltă. Simţi că prinde curaj.
— Sus, pe mături, vă rog!
Harry încălecă superbul lui Nimbus 2000.
Madam Hooch suflă puternic în fluierul său de argint.
Cincisprezece mături se ridicară în aer. Meciul începuse!
— Şi balonul este preluat imediat de Angelina Johnson, de la Cercetaşi. Ce înaintaşă bună! Şi frumoasă, pe deasupra…
— Jordan!
— Scuzaţi-mă, doamnă profesoară!
Lee Jordan, prieten bun cu gemenii Weasley, era comentatorul meciului, urmărit cu mare atenţie de profesoara McGonagall.
— Angelina se descurcă, într-adevăr foarte bine acolo, sus, în aer. Pasează perfect către Alicia Spinnet, prietenă bună cu Oliver Baston. Anul trecut, ea a stat pe banca rezervelor… Dar să ne întoarcem la Johnson care… Ah, nu! Viperinii au reuşit să ia balonul, prin căpitanul lor, Marcus Flint. Şi dus a fost! Marcus Flint zboară ca un vultur şi e gata să înscri… Nu, a fost oprit excelent de portarul Baston şi balonul este preluat iar de Cercetaşi, prin înaintaşa lor, Katie Bell, care i-a suflat balonul lui Flint, printr-o desăvârşită mişcare de învăluire, şi… Auu! Cred că a fost foarte dureros! Un balon-ghiulea a lovit-o chiar în ceafă! Balonul trece la Viperini, Adrian Pucey se grăbeşte spre locul de marcaj, dar e stopat de cel de-al doilea balon-ghiulea, trimis de Fred sau de George Weasley, n-aş putea spune exact care dintre gemeni… Cercetaşii au făcut un joc excelent până acum. Şi aruncătorul lor a fost excelent. Balonul este iar la Johnson, care a plecat ca din puşcă, zboară, cu adevărat! Fentează un balon-ghiulea… şi iată, la mică distanţă, poarta echipei adverse… Hai, Angelina! Acum! Portarul Viperinilor, Bletchley, plonjează… Ratare! Cercetaşii au înscris primii!
Uralele galeriei Cercetaşilor umplură aerul, printre mormăielile şi bombănelile Viperinilor.
— Hai, făceţi-mi şi mie loc, daţi-vă mai încolo!
— Hagrid!
Ron şi Hermione se înghesuiră, ca să-i facă şi lui loc.
— Am urmărit meciul până acum din coliba mea, zise el şi arătă spre un binoclu, pe care îl ţinea pe după gât, dar nu-i acelaşi lucru. Nici urmă de hoţoaica aurie, nu?
— Nu, Harry nu prea a avut ce face până acum, spuse Ron.
— Bine că n-a păţit nimic, tot e ceva, nu-i aşa? remarcă Hagrid, punându-şi binoclul la ochi şi privind spre punctuleţul din zare, care nu era altul, decât Harry.
Sus, mult deasupra lor, Harry urmărea jocul cu atenţie, scrutând zarea, să nu-i scape hoţoaica aurie. Făcea întocmai cum îl învăţase Baston.
— Te ţii deoparte până vezi hoţoaica, îl sfătuise Baston. Nu e indicat să fii atacat înainte de a intra în acţiune.
Când marcase Angelina, Harry făcuse o serie de lupinguri, pentru a-şi manifesta bucuria. Acum, era iar la post, pândind hoţoaica. La un moment dat i se păru că vede o sclipire aurie, dar nu erau decât reflexele de la ceasurile gemenilor Weasley. Iar altădată, un balon-ghiulea veni glonţ spre el, dar Harry îl respinse, iar Fred porni în urmărirea balonului-ghiulea.
— Ai păţit ceva, Harry? apucă Fred să strige şi trimise balonul-ghiulea în direcţia lui Marcus Flint.
— Balonul e la Viperini, comenta Lee Jordan. Înaintaşul Pucey se fereşte de baloanele-ghiulea, îi fentează pe gemenii Weasley şi pe înaintaşa Bell şi se îndreaptă… Ah, nu-i chiar hoţoaica?!?
Un murmur străbătu mulţimea şi Pucey scăpă balonul, mult prea atent la sclipirea aurie, care îi vâjâi pe la urechi.
O văzuse şi Harry şi plonjă după ea, cu mult entuziasm. Căutătorul Viperinilor, Terence Higgs, o observase şi el. Umăr la umăr, zburau amândoi spre hoţoaică. Înaintaşii se opriseră din joc, uitând parcă pentru ce se aflau acolo şi urmărind întrecerea.