Harry îi aşteptă pe ceilalţi doi, să vadă dacă ei găsiseră ceva, dar nu prea avea mari speranţe. Căutaseră timp de două săptămâni, dar, fiindcă puteau face acest lucru doar uneori, în câte o pauză, nu era de mirare că nu găsiseră nimic. Trebuiau să caute în linişte, fără să simtă răsuflarea lui Madam Pince în ceafă.
Cinci minute mai târziu, apărură Ron şi Hermione, clătinând din cap, dezamăgiţi, şi plecară împreună la masă.
— O să continuaţi să căutaţi cât timp sunt eu plecată, nu-i aşa? Şi să-mi trimiteţi imediat o bufniţă, dacă găsiţi ceva! zise Hermione.
— Iar tu întreabă-i pe părinţii tăi dacă ştiu ceva de vreun Nicolas Flamel, o sfătui Ron. Nu-i nici un pericol dacă îi întrebi pe ei.
— Da, absolut lipsit de pericol, n-am ce zice, glumi Hermione. Sunt amândoi dentişti!
Dar când începu vacanţa, Harry şi Ron se simţiră aşa de bine, încât nu prea mai aveau timp să se gândească la Nicolas Flamel. Erau singuri în tot dormitorul, iar camera de zi era mult mai goală ca de obicei, aşa că se puteau aşeza în cele mai bune fotolii, cele de lângă foc. Stăteau acolo cu orele şi mâncau tot ce se putea prăji în foc — pâine, slăninuţă, ciuperci, cârnăciori — şi puneau la cale fel de fel de planuri ca să-i facă pe profesori să-l exmatriculeze pe Draco. Era foarte reconfortant, chiar dacă erau convinşi că nici unul dintre planuri nu va avea sorţi de izbândă.
Ron se apucă să-l înveţe pe Harry şahul vrăjitorilor. Era la fel ca şahul Încuiaţilor, numai că figurile erau vii, ceea ce făcea acest joc să semene mult mai mult cu un câmp de bătălie. Şahul lui Ron era foarte vechi şi uzat. Ca toate lucrurile lui, şi acesta aparţinuse mai întâi altcuiva din familie. În acest caz, şahul fusese al bunicului său. Totuşi, acesta nu era un impediment pentru Ron. Cunoştea aşa bine figurile, încât le convingea întotdeauna să facă ce vroia el.
Harry împumutase figurile lui de şah de la Seamus, iar acestea nu îl cunoşteau şi nu aveau nici un pic de încredere în el. Nu prea ştia încă să joace şah bine, aşa că figurile îi dădeau fel de fel de sfaturi, încurcându-l mai mult: „Nu mă trimite acolo, nu vezi că e păzit de regele lui? Trimite-l pe el, ne putem permite să pierdem un soldat!”
În ajunul Crăciunului, Harry se duse la culcare, cu gândul la mâncarea de a doua zi şi la felul în care se va distra. Nu se gândea că va primi vreun cadou. Dar când se trezi a doua zi dimineaţa, văzu la piciorul patului o mulţime de cadouri.
— La mulţi ani! îi ură Ron, în timp ce Harry căuta într-un pachet, de unde scoase un halat de noapte.
— La mulţi ani! răspunse Harry. Vezi câte cadouri am primit?
— Păi, sigur că da, doar e o ocazie deosebită! râse Ron, întorcându-se spre pachetele lui, care erau mult mai multe ca ale lui Harry.
Harry luă pachetul de deasupra, învelit în hârtie maro şi pe care era mâzgălit: „Lui Harry, de la Hagrid”. Înăuntru se afla un flaut, cioplit grosolan din lemn. Era clar că Hagrid meşterise el însuşi acel flaut. Harry suflă în el. Parcă era glasul unei bufniţe!
Al doilea pachet era foarte mic şi conţinea un bilet, pe care scria „Am primit mesajul tău şi îţi trimitem cadoul de Crăciun”, iar alături se afla o singură monedă, fără prea mare valoare.
— Ei, bine că s-au gândit la mine! făcu Harry, împăciuitor.
Ron, însă, era fascinat de monedă:
— E adevărată? Ăştia sunt bani? Ce formă ciudată!
— Poftim, ia-o tu, dacă vrei, îi oferi Harry moneda, amuzat că Ron era aşa de încântat de ea. Deci, Hagrid, Mătuşa Petunia, Unchiul Vernon… Astea de la cine or fi?!
— Cred că ştiu de la cine este ăsta, zise Ron, arătând spre un pachet voluminos şi roşind un pic. De la mama! I-am spus că nu te aştepţi la nici un cadou şi… Oh, nu se poate! Ţi-a împletit şi ţie un pulover ca al nostru…
Harry deschise pachetul şi scoase un pulover împletit frumos, de culoare verde-smarald. Alături se afla o cutie, în care erau fondante făcute în casă.
— În fiecare an ne face câte un pulover şi al meu este întotdeauna maro, zise Ron, deschizându-şi pachetul.
— Este foarte drăguţ din partea ei, spuse Harry şi gustă o fondantă, care era, într-adevăr, delicioasă.
Următorul pachet conţinea dulciuri: o cutie mare cu broscuţe de ciocolată de la Hermione.
Mai rămăsese un singur pachet. Harry îl luă în mână şi îl pipăi. Era foarte uşor. Începu să-l desfacă.
Din el alunecă ceva fluid, de un gri argintiu. Se scurse pe podea, unde rămase pliat în falduri strălucitoare. Ron scoase un mic strigăt.
— Am auzit de aşa ceva! zise el emoţionat, lăsând din mâini cutia cu bomboane, pe care o primise şi el de la Hermione. Dacă este ce cred eu, este un cadou foarte deosebit şi foarte valoros. Nu multă lume are aşa ceva.
— Dar ce e? întrebă Harry, curios.
Harry ridică de jos materialul argintiu şi strălucitor. Era straniu la pipăit, ca şi cum ar fi avut apă, ţesută în material.
— E o Pelerină Fermecată! zise Ron cu mult respect şi veneraţie. Sunt sigur că asta e. Pune-o pe tine!
Harry îşi aruncă pelerina pe umeri şi Ron scoase un strigăt.
— Harry! Uite acolo! ţipă el, arătând spre podea.
Harry privi în jos, dar picioarele lui dispăruseră. Se repezi la oglindă. Îl privea un chip fără corp, suspendat complet în aer. Îşi acoperi capul cu pelerina şi dispăru şi acesta!
— Uite şi un bilet! zise Ron, observând biletul care căzuse la pământ.
Harry îşi scoase pelerina şi ridică biletul. Cu un scris îngust şi frumos arcuit, cum nu mai văzuse niciodată, pe bilet era scris:
Înainte de a muri, tatăl tău mi-a lăsat această pelerină să o păstrez. A venit vremea să ţi-o dau ţie. Foloseşte-o cu folos. La mulţi ani!
Biletul nu avea nici o semnătură. Harry mai citi o dată biletul, în timp ce Ron admira pelerina.
— Aş da orice să am şi eu una la fel! Orice! Dar, ce-ai păţit?
— Nimic, răspunse Harry.
Se simţea foarte ciudat. Oare, cine îi trimisese pelerina? Aparţinuse, într-adevăr, tatălui său?
Înainte de a mai zice vreun cuvânt sau a se mai gândi la ceva, uşa dormitorului se dădu de perete şi în cameră năvăliră cei doi gemeni Weasley, Fred şi George. Harry ascunse repede pelerina, n-avea chef să mai spună şi altcuiva despre ea.
— La mulţi ani!
— Ia te uită, a primit şi Harry un pulover Weasley!
Fred şi George purtau două pulovere bleu, unul cu un F mare, galben, pe el, altul, cu un G mare, tot galben.
— Al lui Harry e mai frumos ca al nostru, admiră Fred puloverul lui Harry. Se vede că nu face parte din familie, l-a lucrat cu mai multă grijă!
— Tu de ce nu-l porţi, Ron? Hai, pune-l pe tine, sunt frumoase şi călduroase!
— Urăsc culoarea maro, zise Ron, trăgându-şi-l peste cap, cu inima îndoită.
— Al tău n-are nici o literă, probabil că ştie că tu nu-ţi uiţi numele! Dar nici noi nu suntem tonţi, ştim că ne cheamă Gred şi Forge, glumi George.
— Ce-i zgomotul ăsta?!
Percy Weasley băgă capul pe uşă, privindu-i dezamăgit. Şi el apucase să-şi desfacă pachetele, deoarece avea şi el pe braţ un pulover lăbărţat. Fred i-l smulse din mână şi se uită la el.
— Aaa, zise el ironic, P de la Perfect! Hai pune-l şi tu! Şi noi avem pulovere din astea! Până şi Harry!
— Nu… Nu vreau, încercă să protesteze Percy, în timp ce gemenii îi trăgeau puloverul peste cap, strâmbându-i ochelarii.