— Şi nici n-o să stai cu Perfecţii azi, la masă, zise George. Crăciunul e o sărbătoare de familie!
Harry nu mai văzuse vreodată o masă de Crăciun aşa frumos aranjată şi atât de bogată. Vreo sută de curcani, frumos rumeniţi, munţi de fripturi, cartofi, fierţi şi prăjiţi, sote de mazăre cu unt, minunate sosuri pentru friptură şi nelipsitul sos de afine. În dreptul fiecăruia se aflau pocnitori, dar nu orice fel de pocnitori, ca acelea pe care le văzuse la familia Dursley, ci pocnitori fantastice, vrăjitoreşti! Harry trase împreună cu Fred de o astfel de pocnitoare, care nu pocni, pur şi simplu, ci explodă ca şi cum s-ar fi tras cu un tun, iar ei fură învăluiţi într-un nor de fum albăstrui. Simultan, pocnitoarea se desfăcu într-o superbă pălărie de amiral şi din ea ieşiră o sumedenie de şoricei albi, vii.
La masa profesorilor, profesorul Albus Dumbledore îşi înlocuise coiful de magician cu o pălărie cu flori şi râdea încântat de gluma, pe care tocmai i-o spusese Flitwick.
După fripturi, fură aduşi minunaţi cozonaci de Crăciun, flambaţi, şi cu câte un bănuţ norocos înăuntru. Percy aproape că îşi rupse un dinte în siclul de argint, care se nimeri în felia lui. Harry îl văzu pe Hagrid că se face tot mai roşu, pe măsură ce mai cerea altă şi altă cană cu vin, ajungând în final să o sărute pe obraz pe profesoara McGonagall, care, spre surprinderea lui Harry, râse amuzată şi se înroşi la faţă. Chiar şi ei i se înclinase pălăria într-o parte!
Când, în sfârşit, se sculă de la masă, Harry îşi umplu buzunarele cu un pachet de pocnitori şi luă şi nişte baloane fosforescente, rămase întregi, cutia care te învăţa să-ţi faci singur negi şi cutia de Magic-Şah, pe care le primise în dar. Şoriceii albi dispăruseră şi Harry avu neplăcuta impresie că urmau să fie masa de Crăciun a nesuferitei Doamne Norris.
După-amiaza fu la fel de plăcută. Harry şi Ron se bătură zdravăn cu bulgări de zăpadă, în curtea şcolii. Apoi, înfriguraţi, uzi şi morţi de oboseală, se întoarseră lângă plăcutul foc din cămin. Harry îşi încercă apoi noile figuri de şah şi pierdu spectaculos în faţa lui Ron. Harry bănuia, însă, că n-ar fi mâncat aşa o bătaie, dacă nu i-ar fi dat Percy atâtea sfaturi…
După o cină copioasă, cu ceai, friptură de curcan, sandviciuri, fel de fel de gustări, cozonac şi plăcinte, toţi erau atât de plini, că nu se mai simţeau în stare să facă nimic altceva înainte de culcare, decât să stea în fotolii, în jurul focului, şi să-l urmărească amuzaţi pe Percy care îi fugărea pe cei doi gemeni în jurul camerei de zi, fiindcă îi furaseră insigna de Perfect.
Fusese cel mai frumos Crăciun pe care îl petrecuse Harry. Totuşi, ceva îl sâcâise toată ziua, chiar dacă nu conştient. De-abia când se culcă, avu timp să se gândească mai bine la pelerina lui fermecată şi la cine i-o trimisese. Ron, sătul până-n gât de curcan şi atâtea prăjituri, şi fără nimic misterios la care să se gândească, adormi pe dată. Harry se aplecă şi scoase pelerina de sub pat, unde o ascunsese.
Tatăl lui… Fusese a tatălui său. Mângâie materialul, mai fin şi mai alunecos ca mătasea şi uşor ca aerul. Foloseşte-o cu folos, spunea bileţelul…
Trebuia să o mai încerce o dată, desigur. Se sculă din pat şi se înfăşură în mantie. Uitându-se iar spre picioare, nu văzu decât licăririle lunii şi sclipirile stelelor. Era tare caraghios.
Foloseşte-o cu folos…
Deodată, Harry se trezi de-a binelea. Cu pelerina asta, întreaga şcoală îi era deschisă! O încântare fără margini îl năpădi, pe când sta acolo, în linişte şi întuneric. Putea să meargă oriunde cu pelerina aia, oriunde, şi Filch nu avea cum să ştie.
Ron începuse să sforăie. Să-l trezească? Ceva îl opri.
Harry simţi clar acest lucru. Era pelerina tatălui său. Pentru prima oară, vroia să o folosească el singur.
Se strecură afară din dormitor, păşi tiptil pe coridor, până la portretul prin care se făcea trecerea.
— Cine e acolo? întrebă doamna grasă din tablou.
Harry nu răspunse şi continuă să se strecoare de-a lungul coridorului.
Unde să se ducă? Se opri, cu inima bătând să-i spargă pieptul, şi se gândi. Da, sigur! La secţiunea cu cărţi interzise! Putea să citească în voie, cât poftea, până afla cine era Nicolas Flamel.
Porni spre acea parte, strângându-şi pelerina în jurul lui.
Biblioteca era cufundată în întuneric şi totul părea foarte straniu. Harry aprinse un felinar, ca să vadă pe unde să o ia. Felinarul părea că pluteşte în aer, deşi Harry simţea că îl ţine cu mâna. Imaginea îi dădu fiori pe şira spinării.
Sectorul interzis era în fundul bibliotecii. Păşind cu atenţie peste firul care separa aceste cărţi de restul bibliotecii, Harry ridică felinarul ca să poată citi titlurile.
Titlurile nu-i spuseră mare lucru. Erau scrise cu litere aurii, cojite pe alocuri, cu semne stranii, în limbi pe care nu le înţelegea. Unele cărţi nu aveau nici un titlu. O carte avea pe copertă o dungă stranie, care părea o urmă de sânge. Părul i se făcu măciucă. Poate că i se părea, poate nu, dar parcă auzea un murmur, venind din cărţi, ca şi cum ar fi ştiut că intrase cineva care nu avea voie să se afle acolo.
Trebuia să înceapă de undeva. Puse felinarul pe podea şi căută o carte care să-i spună ceva, pe rândul cel mai de jos. Un volum mare, negru cu argintiu, îi luă ochii pe dată. Îl scoase din raft cu multă dificultate, deoarece era foarte greu, îl puse pe jos şi îl deschise.
Un ţipăt înfiorător sfâşie liniştea. Cartea! Cartea ţipa! Harry o închise repede, dar ţipătul nu încetă, un vaiet sfâşietor, pe note înalte, fără întrerupere. Se dădu speriat înapoi şi nimeri peste felinar care se stinse pe dată. Îl cuprinse panica, fiindcă auzi paşi pe coridor.
Înghesui cartea înapoi, pe raft, şi fugi. Trecu de Filch care privi prin el, furios şi lipsit de expresie. Se aplecă şi trecu pragul bibliotecii, pe sub braţul întins al lui Filch. Ţipătul cărţii îi sfâşia încă urechile.
Se opri brusc în faţa unei armuri înalte. Ieşise atât de grăbit din bibliotecă, încât nu se uitase pe unde mergea. Ştia că se aflau nişte armuri lângă bucătărie, dar el probabil că se afla cu cinci etaje mai sus.
— Mi-aţi spus să vă spun fără întârziere, domnule profesor, dacă umblă cineva noaptea prin bibliotecă şi vă asigur că a fost cineva în sectorul interzis!
Harry simţi cum i se scurge tot sângele. Oriunde s-ar fi aflat, probabil că Filch cunoştea vreun drum mai scurt, fiindcă vocea i se auzea tot mai aproape. Spre groaza lui, Harry auzi că vorbea cu Plesneală.
— În sectorul interzis? Ei bine, n-are cum să fi ajuns foarte departe, îl găsim noi!
Harry rămase înţepenit locului, când Filch şi Plesneală apărură de după colţ. Nu aveau cum să-l vadă, desigur, dar coridorul era îngust şi dacă se apropiau dădeau peste el, pelerina nu îl făcea şi imaterial.
Se retrase cu spatele, cu multă atenţie. Văzu în stânga lui o uşă deschisă. Se strecură înăuntru, ţinându-şi respiraţia, şi, spre marea lui bucurie, reuşi să rămână neobservat. Trecură chiar prin dreptul lui Harry, care abia mai respira, şi curând paşii li se pierdură pe coridor. Gata să fie prins, cât pe-aci! Abia după câteva secunde, putu să cerceteze în ce cameră se afla. Părea o fostă sală de clasă, nefolosită demult. Se vedeau umbre negre de bănci şi scaune, îngrămădite la perete, un coş de hârtii răsturnat şi ceva în faţa altui perete, ceva care nu avea ce să caute acolo, care părea să fi fost pus acolo, ca să nu stea în drum.