Era o oglindă splendidă, până în tavan, cu ramă aurie şi care se sprijinea pe două picioare, terminate cu gheare. Avea şi o inscripţie în partea de sus: Erised stra ehru oyt ube cafru oyt on woshi.
Acum, că îi mai trecuse spaima, după ce paşii lui Filch şi Plesneală se pierduseră pe culoar, Harry se apropie de oglindă şi se privi. Dar nici de data asta nu văzu nici o reflexie în ea. Se apropie şi mai mult.
Trebui să-şi acopere gura cu mâna, ca să-şi înăbuşe strigătul. De data asta, inima îi bătea chiar mai tare ca atunci când cartea scosese acel ţipăt. Se răsuci şi se uită în spate. În oglindă, nu era numai imaginea lui, ci se vedeau mai mulţi oameni care stăteau chiar în spatele lui.
Dar camera era goală. Încet, se întoarse iar spre oglindă. Da, era imaginea lui, livid de spaimă, iar în spatele lui mai erau alţi zece oameni. Harry privi iar peste umăr, dar în cameră nu era absolut nimeni, în afară de el. Oare erau şi ei invizibili? Se afla într-o cameră cu oameni invizibili, dar cărora oglinda le trăda înfăţişarea?
Se privi iar în oglindă. În spatele lui, se afla o femeie care zâmbea amabil şi-i făcea cu mâna. Întinse mâna în spate şi pipăi aerul. Dacă era acolo, ar fi simţit-o… Dar nu simţi nimic. Oamenii existau numai în oglindă!
Era o femeie frumoasă, cu un păr roşcat închis. „Are ochii ca ai mei”, se gândi Harry, apropiindu-se încă un pic de oglindă. De un verde deschis, cu aceeaşi formă.”
Observă că femeia plângea. Zâmbea, e adevărat, dar ochii îi înotau în lacrimi. Lângă ea stătea un bărbat brunet, înalt şi subţire. O prinse drăgăstos pe după umeri. Purta ochelari, iar părul îi era foarte aspru şi zbârlit. Stătea ridicat în sus, la spate, exact ca al lui Harry.
Harry stătea acum atât de aproape de oglindă, încât aproape că o atingea cu nasul.
— Mamă?! şopti el. Tată?!
Ei îl priveau doar şi zâmbeau. Încetişor, Harry îi privi apoi şi pe ceilalţi, rând pe rând, şi văzu alte perechi de ochi verzi, ca ai lui, alte nasuri ca al lui. Era acolo chiar şi un bătrânel, care părea să aibă genunchii tot atât de ascuţiţi ca ai lui. Harry îşi vedea familia, pentru prima oară în viaţă.
Toţi îl priveau, zâmbind, şi îi făceau cu mâna. Harry mângâia suprafaţa oglinzii, ca şi cum ar fi sperat să pătrundă prin ea şi să ajungă lângă familia lui. Simţea ceva ciudat, un amestec de bucurie, dar şi de mare tristeţe.
Nu ar fi putut să spună cât timp a stat în faţa acelei oglinzi. Imaginile nu dispăreau, iar el le tot privea, vrăjit, până când un zgomot îndepărtat îl aduse la realitate. Nu putea rămâne acolo, trebuia să se întoarcă în dormitor. Îşi desprinse cu greu ochii de la mama lui, după care şopti „O să mă întorc iar”, şi ieşi din încăpere.
— Ar fi trebuit să mă trezeşti şi pe mine, bombăni Ron, supărat.
— Lasă, mergem iar la noapte, vreau să-ţi arăt şi ţie oglinda.
— Şi eu vreau să-i văd pe mama şi tatăl tău, zise Ron.
— Iar eu vreau să-ţi cunosc întreaga familie, o să-i pot vedea şi eu pe ceilalţi fraţi ai tăi, zise Harry.
— Îi poţi vedea şi aşa, spuse Ron. Vino la noi în vacanţa de vară şi ţi-i prezint pe toţi. Cine ştie, poate oglinda îi înfăţişează doar pe cei care au murit din familia cuiva… Păcat că nu l-ai găsit pe Flamel. Hai, ia nişte şuncă sau altceva, de ce nu mănânci nimic?
Harry nu era în stare să înghită nimic. Era prea emoţionat. Îşi văzuse părinţii şi urma să-i vadă iar în seara următoare. Aproape că uitase de Flamel. Dintr-o dată, nu i se mai părea atât de important să afle cine era. Cui îi mai păsa ce păzea câinele cu trei capete?! Şi ce dacă ar fura Plesneală ce păzea câinele?
— Te simţi bine? îl întrebă Ron. Arăţi cam ciudat.
De ce se temea Harry cu adevărat era că nu va mai nimeri camera în care se afla oglinda. Înfăşuraţi amândoi în pelerină, Harry şi Ron trebuiră să meargă mult mai încet, în acea seară. Încercară să refacă drumul parcurs de Harry, după ce plecase din bibliotecă, rătăcind pe coridoarele întunecate aproape o oră.
— Am îngheţat, se plânse Ron, hai să lăsăm totul baltă şi să ne întoarcem.
— Nu, şopti Harry. Sunt sigur că e pe aici, pe undeva.
Trecură pe lângă o fantomă, care mergea în direcţia opusă. În rest, nu văzură pe nimeni altcineva. Tocmai când Ron începea să se vaite iar că i-au îngheţat picioarele bocnă, Harry dădu de şirul de armuri.
— E aici! Am găsit-o!
Deschiseră uşa. Harry ieşi de sub pelerină şi fugi la oglindă.
Acolo erau! Mama şi tatăl lui se luminară la faţă, când îl văzură.
— Îi vezi? şopti Harry.
— Eu nu văd nimic, se bosumflă Ron.
— Uită-te mai bine… Sunt o mulţime…
— Nu te văd decât pe tine.
— Priveşte mai cu atenţie, stai unde stau eu!
Harry se dădu la o parte, să-i facă loc lui Ron, dar acum nici el nu-şi mai văzu familia. În oglindă era doar imaginea lui Ron, în pijama!
Ron, în schimb, rămăsese prostit şi se holba la imaginea din oglindă.
— Ia te uită! făcu el, mirat.
— Ce, îţi vezi şi tu familia, în jurul tău? întrebă Harry.
— Nu, sunt singur, dar sunt diferit… Parcă mai în vârstă şi sunt… Căpitan!
— Ce eşti?!
— Sunt… Am o insignă, ca Bill… Şi ţin Cupa Caselor şi Cupa la Vâjthaţ… şi sunt Căpitan la Vâjthaţ!
Ron îşi luă cu greu ochii de la acea imagine superbă şi îl privi emoţionat pe Harry.
— Crezi că oglinda arată viitorul?
— Cum aşa? Doar ai mei sunt morţi, zise Harry. Lasă-mă să mă mai uit o dată…
— Tu te-ai uitat destul noaptea trecută, mai lasă-mă şi pe mine puţin!
— Tu te vezi ţinând cupa, ce e aşa grozav? Eu vreau să-mi mai văd părinţii.
— Nu mă împinge…
Un zgomot pe coridor puse capăt micii dispute. Nu-şi dăduseră seama că vorbeau în gura mare.
— Repede!
Ron aruncă pelerina peste ei, chiar în clipa în care ochii strălucitori ai Doamnei Norris se rotiră în jurul camerei. Ron şi Harry înlemniră, gândindu-se amândoi la acelaşi lucru: oare mantia avea acelaşi efect şi asupra pisicilor? După un timp, care le păru un veac, pisica se întoarse şi plecă.
— Hai, să ne grăbim. Pariez că s-a dus să-l cheme pe Filch, ne-a auzit vorbind…
Ron şi Harry părăsiră camera cu oglinda.
Zăpada nu se topi nici ziua următoare.
— Jucăm şah, Harry?
— Nu!
— Hai să mergem să-i facem o vizită lui Hagrid, mai propuse Ron.
— Nu… Du-te tu, dacă vrei…
— Ştiu la ce te gândeşti, Harry. Oglinda! Dar nu te mai duce la noapte.
— De ce?
— Nu ştiu, dar am aşa, o presimţire… Şi, oricum, de-abia ai scăpat în ultimele daţi. Filch, Plesneală şi Doamna Norris bântuie peste tot. Şi ce dacă nu te pot vedea, pot să dea peste tine! Şi dacă dărâmi chiar tu ceva şi faci zgomot?
— Parcă ai fi Hermione!
— Vorbesc serios, Harry, nu te duce!
Dar Harry avea un singur gând, să se posteze iar în faţa oglinzii, şi Ron n-avea cum să-l oprească.
În cea de-a treia noapte, Harry găsi drumul mult mai uşor. Mergea mult mai repede decât ar fi trebuit şi ştia că face zgomot, dar nu întâlni pe nimeni.
Şi iată-i din nou, pe mama şi tatăl lui, zâmbindu-i din oglindă! Unul dintre bunicii lui îl salută vesel. Harry se aşeză pe podea, în faţa oglinzii. Nu era nimeni care să-l oprească să stea acolo toată noaptea, cu familia lui. Absolut nimeni!