În afară de…
— Ei, te-ai întors iar, Harry?
Harry simţi că-i îngheaţă sângele în vene. Se întoarse dincotro venise vocea. În spatele lui, stând pe unul dintre scaunele îngrămădite la perete, era chiar profesorul Albus Dumbledore! Probabil că trecuse chiar pe lângă el, dar nu-l văzuse, aşa de nerăbdător fusese să ajungă la oglindă.
— Mă scuzaţi, domnule profesor, nu v-am văzut!
— E ciudat că, de când ai devenit invizibil, nu vezi mai departe de lungul nasului, zise domnul Albus Dumbledore şi Harry răsuflă uşurat, văzându-l că zâmbeşte.
— Deci, făcu Albus Dumbledore, aşezându-se pe jos, lângă Harry, şi tu, ca mii de alţi studenţi, înaintea ta, ai descoperit deliciile Oglinzii lui Erised.
— Nu ştiam că se numeşte aşa, domnule.
— Dar sper că ţi-ai dat seama până acum ce face ea!?
— Păi… mie îmi arată familia mea…
— Iar pe Ron îl arată ca fiind Căpitanul echipei de Vâjthaţ!
— Cum de ştiţi asta?
— Eu nu am nevoie de o pelerină, ca să mă fac invizibil, zise Albus Dumbledore, cu blândeţe. Poţi să-mi spui ce crezi că ne arată nouă, tuturor, această oglindă fermecată?
Harry clătină din cap.
— Atunci, hai să-ţi explic eu. Cel mai fericit om de pe pământ va putea folosi oglinda asta, ca pe orice altă oglindă, adică se va uita în ea şi se va vedea aşa cum e el. Te-ai lămurit?
Harry căzu puţin pe gânduri, apoi zise:
— Ne arată tot ce dorim noi mai mult… sau ce vrem să aflăm!
— Da şi nu! Ne arată numai cea mai ascunsă, cea mai arzătoare dorinţă a noastră. Tu, care nu ţi-ai cunoscut niciodată familia, îi vezi acum pe toţi, adunaţi în jurul tău. Ronald Weasley, care a fost umbrit de fraţii lui, de când se ştie, se vede stând pe propriile lui picioare, şi se visează cel mai bun dintre ei toţi. Cu toate astea, oglinda asta nu ne dă nici adevăr, nici cunoaştere. Mulţi au picat în extaz, de ce au văzut în ea, alţii au înnebunit, neştiind dacă ce văd era sau va fi adevărat.
— Oglinda o să fie mutată în altă parte, de mâine, Harry, şi te rog să n-o mai cauţi. Dacă vreodată vei da, totuşi, de ea, din întâmplare, acum eşti pregătit, ştii la ce să te aştepţi. Nu trebuie să ne hrănim doar cu visuri, trebuie să şi trăim cu adevărat, nu uita lucrul ăsta. Acum, pune-ţi pelerina ta minunată şi la culcare!
Harry se ridică în picioare.
— Domnule profesor, zise el, pot să vă întreb ceva?
— Sigur că da, zâmbi Albus Dumbledore. Asta ai făcut şi până acum. Mai poţi, totuşi, să-mi mai pui o întrebare.
— Ce vedeţi dumneavoastră, când vă uitaţi în oglindă?
— Eu? Păi, mă văd cu o pereche de ciorapi de lână, călduroşi.
Harry gogonă ochii.
— Da, ce te miri? Nimeni nu poate spune niciodată că are destule şosete! zâmbi domnul Albus Dumbledore. Uite, a venit şi Crăciunul ăsta, a trecut, şi nimerii nu mi-a făcut şi mie cadou o pereche de şosete de lână. Toţi mi-au dat cărţi.
De-abia când ajunse în dormitor, lui Harry îi trecu prin cap că profesorul Albus Dumbledore nu fusese tocmai sincer. „Ei, asta e!” îşi zise el. „Dacă i-am pus şi eu aşa o întrebare… Prea personală…”
Capitolul XIII
NICOLAS FLAMEL
Albus Dumbledore îl convinsese pe Harry să nu mai caute Oglinda lui Erised şi, cât dură vacanţa de Crăciun, pelerina care te făcea invizibil zăcu îndoită frumos pe fundul valizei lui Harry. Harry ar fi dorit să uite ce văzuse în oglindă, dar nu era chiar aşa uşor. Ajunse să aibă coşmaruri. Visa, iar şi iar, că părinţii lui dispăreau într-un fulger verzui, în timp ce, pe undeva, cineva chicotea diabolic.
— Vezi? A avut dreptate domnul profesor, oglinda te poate înnebuni, îi spuse Ron, când Harry îi povesti coşmarurile lui.
Hermione, care se întorsese înainte de a începe trimestrul, privea lu-crurile diferit. Ea era chinuită pe de o parte de groază, la gândul că Harry bântuise trei nopţi la rând, prin şcoală, gata să fie prins, iar pe de altă par-te, era dezamăgită că Harry nu aflase cine era Nicolas Flamel.
Aproape că renunţaseră la ideea că vor afla vreodată ceva despre a-cest personaj, dintr-o carte, deşi Harry era convins că citise despre el undeva. O dată cu începerea trimestrului, începură să răsfoiască din nou cărţile din bibliotecă, fie şi numai câte zece minute în pauzele dintre ore. Harry avea chiar mai puţin timp ca ei, fiindcă începuseră antrenamentele de Vâjthaţ.
Baston îi supunea la antrenamente mai dure ca niciodată. Nici măcar ploile interminabile, care luaseră locul zăpezii, nu-l puteau îndupleca. Gemenii Weasley se plângeau că Baston devenise fanatic, dar Harry era de partea lui. Dacă ar fi câştigat următorul meci, împotriva Astropufilor, i-ar fi întrecut pe Viperini, în Campionatul Caselor, pentru prima oară în ulti-mii şapte ani. În afară de faptul că dorea să câştige, Harry descoperise şi că avea mai puţine coşmaruri după un antrenament greu, când dormea dus din cauza oboselii. La unul dintre antrenamente, pe o zi mohorâtă şi ploioasă, Baston le dădu o veste proastă. Se înfuriase pe neastâmpăraţii Weasley, care se repezeau unul asupra altuia, prefăcându-se că sunt gata să se prăbuşească.
— Vreţi să vă potoliţi odată? urlă el. Chestiile astea ne pot face să pierdem meciul! De data asta, arbitrează Plesneală şi o să profite de orice prilej să mai ia ceva puncte de la Cercetaşi!
George Weasley chiar căzu de pe mătură, la aceste cuvinte.
— Arbitrează Plesneală? urlă el de jos, scuipând nămolul care îi intra-se în gură. Şi de când arbitrează el meciuri de Vâjthaţ, mă rog? N-o să arbitreze cinstit, se ştie doar că el ţine cu Viperinii!
Restul echipei ateriză lângă George, începând să protesteze toţi deodată.
— Nu e vina mea! se apără Baston. Trebuie să jucăm un meci curat, care să nu-i ofere lui Plesneală nici un motiv, ca să ne penalizeze.
Da, toate bune şi frumoase, dar Harry mai avea un motiv pentru care nu îl vroia alături de el pe Plesneală, când juca Vâjthaţ…
La sfârşitul antrenamentului mai rămaseră puţin să stea de vorbă între ei, aşa cum făceau de obicei. Harry, însă, nu ştiu cum să ajungă mai repede în camera de zi a Cercetaşilor, unde îi găsi pe Hermione şi Ron ju-când şah. Şahul era singurul joc la care Hermione mai mânca bătaie, din când în când, iar Harry şi Ron erau de părere că era bine pentru ea.
— Nu spune nimic, câteva clipe, îi spuse Ron lui Harry, când îl văzu că se aşează lângă ei. Trebuie să mă concen… Dar, ce-i cu tine? Arăţi în-grozitor!
Vorbind pe şoptite, ca să nu-i mai audă nimeni, Harry le povesti despre dorinţa bruscă, neaşteptată, a lui Plesneală de a arbitra următorul meci de Vâjthaţ.
— Nu juca! sări Hermione, imediat.
— Spune că eşti bolnav! completă şi Ron.
— Sau că ţi-ai rupt piciorul, mai zise Hermione.
— Nici nu poate fi vorba, nu există rezerve de căutători. Dacă mă retrag, Cercetaşii nu mai pot să joace deloc.
În acel moment, în camera de zi, Neville se prăbuşi pe podea. Cum de reuşise să treacă prin gaura din tablou era un mister pentru toţi, fiindcă picioarele îi erau prinse unul de altul, toţi recunoscând de departe Blestemul Picioarelor Împleticite. Probabil că sărise ca iepuraşul până la Turnul Cercetaşilor.
Toţi mureau de râs, în afară de Hermione, care sări imediat şi începu un descântec pentru acest blestem. Picioarele lui Neville se desprinseră unul de altul şi el se ridică în picioare, tremurând din tot corpul.