— Ce s-a întâmplat? întrebă Hermione, conducându-l să se aşeze pe scaunul de lângă Harry şi Ron.
— Draco! îngână Neville. M-am întâlnit cu el, la ieşirea din bibliotecă, şi mi-a spus că tocmai căuta pe cineva pe care să încerce acest blestem.
— Du-te imediat la doamna profesoară McGonagall, îl îndemnă Hermione, şi spune-i!
Neville clătină din cap.
— Nu vreau să mai am şi alte necazuri, murmură Neville.
— Neville, trebuie să-l înfrunţi! sări Ron. E obişnuit să-şi bată joc de toţi, dar asta nu înseamnă că trebuie să tremurăm în faţa lui!
— Nu-mi spune şi tu că nu sunt suficient de curajos să fac parte din grupa Cercetaşilor, deja mi-a spus-o Draco de zeci de ori, suspină Neville.
Harry se căută prin buzunare şi scoase o broscuţă de ciocolată, pe care i-o dădu lui Neville, care era pe punctul de a izbucni în lacrimi.
— Tu valorezi de zece ori mai mult ca Draco, îi zise Harry, doar pe tine te-a ales Jobenul Magic, nu-i aşa? Iar pe Draco, unde l-a trimis? La nesuferiţii de Viperini, nu?
Buzele lui Neville se destinseră într-un zâmbet pierit şi începu să-şi desfacă ciocolata pe care i-o dăduse Harry.
— Mulţumesc, Harry, zise Neville. Poftim poza, tu faci colecţie… O să mă duc la culcare…
Pe când Neville se îndrepta spre dormitor, Harry se uită la poza din ciocolată.
— Iar profesorul Albus Dumbledore! Ca şi prima dată când am…
Suspină din greu şi se uită pe verso. Imediat îi privi pe Ron şi Hermione, fericit, şi le şopti:
— L-am găsit! L-am găsit pe Nicolas Flamel! V-am spus că am citit undeva despre eclass="underline" pe o astfel de carte, în tren, când veneam spre Hogwarts! Ascultaţi! „Profesorul Albus Dumbledore este faimos pentru faptul că l-a învins pe cruntul vrăjitor Grindelwald, în 1945, pentru descoperirea a douăsprezece reţete din sânge de dragon şi pentru cercetările lui de alchimie, împreună cu partenerul său, Nicolas Flamel.”
Hermione sări în picioare. Nu mai fusese atât de încântată, de când obţinuse notele pentru prima ei temă pentru acasă.
— Aşteptaţi-mă! zise ea şi se repezi spre dormitorul fetelor.
De-abia avură timp să schimbe priviri uimite, când Harry şi Ron o văzură întorcându-se, cu o carte mare, foarte veche, sub braţ.
— Nu m-am gândit niciodată să caut aici, recunoscu ea. Am luat-o din bibliotecă, acum câteva săptămâni, ca lectură uşoară, până adorm.
— Uşoară? făcu Ron, dar Hermione îi făcu semn să tacă. Fata căuta înfrigurată ceva. Răsfoia paginile una după alta şi mormăia ceva. În sfârşit, găsi ce căuta.
— Ştiam eu! Ştiam eu!
— Acum putem vorbi? întrebă Ron, ironic, dar Hermione nici nu-l băgă în seamă.
— Uitaţi ce scrie: „Nicolas Flamel este singurul care a obţinut până acum Piatra Filozofală!”
Dar asta nu avu efectul, pe care scontase ea.
— Ce fel de piatră? se mirară Harry şi Ron, într-un glas.
— O, Doamne, da voi nu ştiţi nimic? Puneţi mâna şi mai citiţi! Poftim, citiţi aici!
Şi ea împinse cartea în faţa lui Ron şi Harry, arătându-le unde să citească. Harry şi Ron citiră:
Încă din Antichitate, alchimia s-a preocupat să obţină Piatra Filozofală, o substanţă legendară, cu puteri uimitoare. Ea poate transforma orice metal în aur pur. Tot cu ea, se poate obţine Elixirul Vieţii, care îl face nemuritor pe oricine îl bea.
Au fost multe mărturii de-a lungul secolelor, dar singura Piatră Filozofală care există, cu adevărat, îi aparţine lui Nicolas Flamel, eminentul alchimist, un mare iubitor de muzică de operă. Domnul Flamel, care şi-a serbat a şase sute şaizeci şi cincea aniversare, anul trecut, duce o viaţă liniştită la Devon, împreună cu soţia lui, Pernelle (şase sute cincizeci şi opt de ani).
— Ei, ce ziceţi acum? întrebă Hermione, nerăbdătoare, când îi văzu că au terminat de citit. Câinele păzeşte Piatra Filozofală! Pariez că i-a dat-o profesorului Albus Dumbledore, s-o pună la loc sigur, fiindcă sunt prieteni şi fiindcă ştia că cineva vroia să i-o fure! De aceea a mutat-o de la Gringotts!
— O piatră cu care poţi face aur şi care te menţine veşnic în viaţă! exclamă Ron. Cred şi eu că Plesneală pofteşte la ea! Oricine ar dori să o aibă!
— Şi nu e de mirare că nu l-am găsit pe Nicolas Flamel în studii recente despre magicieni şi vrăjitori. La vârsta lui, nu poate fi numit… recent, nu-i aşa?
A doua zi, dimineaţa, la orele de „Apărare contra Magiei Negre”, în timp ce copiau de pe tablă diferite modalităţi de a trata muşcătura de vârcolac, Ron şi Harry discutau despre ce ar face ei cu Piatra Filozofală, dacă ar fi fost în posesia lor. Numai când Ron zise că el şi-ar cumpăra propria echipă de Vâjthaţ, Harry îşi aminti de apropiatul meci şi de Plesneală, care îl arbitra.
— O să joc, n-am ce face! hotărî Harry. Dacă nu particip la joc, Viperinii or să creadă că sunt prea fricos, ca să dau ochii cu Plesneală! Le arăt eu lor, o să-i lăsăm paf, când o să câştigăm!
— Da, numai să nu fii făcut tu, paf, zise Hermione, îngrijorată.
Cu cât se apropia meciul, Harry devenea tot mai nervos, oricât ar fi bravat el în faţa lui Ron şi a Hermionei. Nici restul echipei, nu o ducea mai bine. Ideea de a trece înaintea Viperinilor, în Campionatul Caselor, îi încânta, nimeni nu mai reuşise acest lucru de şapte ani, dar vor putea face acest lucru, cu un asemenea arbitru părtinitor?
Harry nu putea spune cu certitudine, dar i se părea că, oriunde s-ar fi dus, dădea de Plesneală. Uneori, chiar se întreba dacă nu cumva Plesneală îl urmărea, ca să-l prindă cu ocaua mică. Lecţiile de „Poţiuni” deveniseră o tortură săptămânală, atât de urât se purta Plesneală cu Harry. Oare, Plesneală îşi dăduse seama că ştiau unde se afla Piatra Filozofală? Harry nu vedea de unde ar fi putut să ştie asta, dar, uneori, avea impresia că Plesneală putea citi gândurile.
Harry îşi dădu seama, când Hermione şi Ron îi urară baftă, înainte ca el să intre la vestiar, că prietenii lui se întrebau în sinea lor dacă aveau să-l mai vadă vreodată viu. Şi asta nu avu darul să-l liniştească deloc. Harry nu auzi nici un cuvânt, aproape, din discursul de îmbărbătare al lui Baston, în timp ce-şi punea costumul de Vâjthaţ şi îşi lua minunatul lui Nimbus 2000.
Între timp, Ron şi Hermione găsiseră locuri lângă Neville, care nu înţelegea, în ruptul capului, de ce arătau atât de posomorâţi şi îngrijoraţi. Altfel, de ce şi-ar fi adus amândoi baghetele magice?! Harry habar nu avea că cei doi prieteni exersaseră în taină Blestemul Picioarelor Împleticite. Se inspiraseră de la Draco şi erau gata să folosească blestemul asupra lui Plesneală, dacă observau că se pregătea să-i facă vreun rău lui Harry.
— Nu uita, îl avertiză Hermione pe Ron. Se spune Locomotor Mortis!
— Ştiu, ştiu! se supără Ron. Nu mă mai bate atât la cap!
La vestiar, Baston îl luă pe Harry deoparte.
— Nu vreau să te enervez, Potter, dar, dacă vreodată a fost nevoie mai mare de capturarea hoţoaicei aurii, cât mai repede, ei bine, acum e acel moment! Termină jocul, înainte ca Plesneală să apuce să-i favorizeze prea mult pe Astropufi!
— Toată şcoala a venit! zise Fred, trăgând cu ochiul în tribune. Chiar şi Albus Dumbledore, pe bune!