Inima lui Harry tresări.
— Chiar? întrebă Harry şi scoase capul să se convingă.
Aşa era. Barba lui argintie era inconfundabilă!
Harry ar fi putut să sară într-un picior de bucurie, Plesneală nu ar fi îndrăznit să-i facă vreun rău, dacă era şi Albus Dumbledore acolo.
Probabil, de aceea Plesneală era negru de supărare, când echipele îşi făcură apariţia, lucru pe care îl observă şi Ron.
— Nu l-am văzut niciodată atât de încruntat pe Plesneală, îi şopti Ron Hermionei. Ah! S-au înălţat în zbor! A început! Auu!
Cineva îl pocnise pe Ron la ceafă. Era Draco.
— O, scuze Weasley, zise el, prefăcut, nu te-am observat!
Şi Draco îi privi semnificativ pe Crabbe şi Goyle.
— Mă întreb cât timp o să fie în stare Potter să stea pe mătură, de data asta? Facem nişte pariuri? Ce zici, Weasley?
Ron nu răspunse, Plesneală tocmai le dăduse nişte puncte Astropufilor, fiindcă George respinsese un balon-ghiulea, tocmai în direcţia arbitrului. Hermione, cu degetele încrucişate în poală, nu-şi dezlipea ochii de la Harry, care se învârtea ca un şoim, în jurul terenului, sperând să depisteze cât mai repede hoţoaica.
— Ştiţi cum cred eu că i-au ales pe ăştia din echipa Cercetaşilor? continuă Draco să-i sâcâie, în momentul în care Plesneală le dădu din nou puncte Astropufilor, fără vreun motiv aparte. Cred că Baston i-a luat pe toţi ăştia de care ţi se face milă. De exemplu, Potter, care nu are părinţi, cei doi Weasley, fiindcă sunt săraci. Mai bine te luau şi pe tine, Neville, tot n-ai nimic în capul ăla!
Neville se făcu roşu ca racul şi se întoarse spre Draco, străfulgerându-l cu privirea.
— Valorez de zece ori mai mult ca tine, îşi aminti el ce-i spuse-se Harry.
Draco, Crabbe şi Goyle hohotiră îndelung, dar Ron, fără să-şi ia ochii de la meci, zise:
— Bravo, i-ai zis-o, Neville!
— Neville, dragă, dacă mintea ar fi de aur, ai fi la fel de sărac ca Weasley.
Nervii lui Ron erau întinşi la maximum, era foarte îngrijorat de soarta lui Harry.
— Ai grijă, Draco, un cuvânt în plus şi…
— Ron! îl atenţionă Hermione. Harry!
— Unde? Ce-a păţit?
Harry făcuse un plonjon spectaculos care îi făcu pe spectatori să strige şi să aplaude. Hermione se ridicase în picioare şi îşi dusese degetele încrucişate la piept, urmărindu-l speriată pe Harry, care se îndrepta ca un glonţ spre pământ.
— Ai mare noroc, Weasley, cred că Potter a văzut vreo monedă pe pământ şi o culege pentru tine!
Asta fu picătura. Înainte ca Draco să ştie ce i se întâmplă, Ron tăbărî pe el, trântindu-l la pământ. După un moment de ezitare, Neville escaladă scaunul, ca să-i dea şi el o mână de ajutor lui Ron.
— Hai, Harry! urla Hermione, când îl văzu pe Harry îndreptându-se ca un bolid spre Plesneală.
Hermione nici măcar nu observase încăierarea dintre Ron şi Draco, şi nici nu auzea pumnii pe care şi-i împărţeau Neville, Crabbe şi Goyle.
Plesneală reuşi să-şi cârmească mătura la timp, ca să nu-l lovească ceva roşu-auriu, iar în secunda următoare, Harry se opri din plonjon şi ridică braţul, triumfător. Prinsese hoţoaica!
Tribunele erau în picioare. Era un record, cu siguranţă. Nimeni nu-şi mai amintea ca hoţoaica să fi fost prinsă la aşa puţin timp de la începerea meciului.
— Ron! Ron! Unde eşti? Meciul s-a terminat! Harry a prins hoţoaica. Am câştigat! ţipa Hermione, sărind în sus şi-n jos pe scaunul ei şi îmbrăţişând-o pe Parvati Patil, care stătea în dreptul ei, pe rândul din faţă.
Harry sări de pe mătură, când încă mai avea câţiva centimetri până la pământ. Nu-i venea să creadă. Reuşise! Meciul era gata, după nici cinci minute! În timp ce era înconjurat de Cercetaşi, care năvăliseră pe teren, Harry mai apucă să vadă faţa rea şi lividă a lui Plesneală şi zâmbetul blând al profesorului Albus Dumbledore, care îl bătu pe umăr.
— Bravo, Harry, zise el încetişor, încât doar Harry îl auzi. Mă bucur că m-ai ascultat şi nu ţi-ai pierdut timpul căutând oglinda… Te-ai antrenat din greu… Excelent!
Plesneală scuipă cu năduf pe pământ.
După ce părăsi vestiarul, ceva mai târziu, Harry plecă să-şi ducă Nimbus 2000 la locul unde erau parcate măturile. Nu-şi amintea să fi fost vreodată mai fericit ca atunci. Făcuse ceva, de care se putea mândri, într-adevăr, nimeni nu mai putea spune că era vestit numai prin numele său. Aerul de seară mirosea deosebit de plăcut. Mergea pe iarba umedă, trecând în revistă ultima oră, care zburase ca o părere: Cercetaşii îmbulzindu-se să-l care pe braţe, Ron şi Hermione, în depărtare, sărind în sus şi-n jos, fericiţi, deşi Ron avea nasul însângerat.
Harry ajunse la hangarul de mături. Se rezemă cu spatele de uşa de lemn şi privi la ferestrele castelului, purpurii la apusul soarelui. Cercetaşii conduceau în campionat. Îi arătase el lui Plesneală…
Şi apropo de Plesneală…
O figură cu glugă cobora treptele castelului. Nedorind să fie observat de nimeni, individul se îndrepta grăbit spre Pădurea Interzisă. Victoria lui Harry trecu pe planul doi. Acum, urmărea totul cu atenţie. Îşi dădu seama imediat despre cine era vorba, după pasul şchiopătat. Plesneală! Îndreptându-se spre Pădurea Interzisă, în timp ce toţi ceilalţi erau la masă? Ce se întâmpla?
Harry încălecă din nou mătura şi îşi luă zborul. Planând pe deasupra castelului, îl văzu pe Plesneală intrând în Pădurea Interzisă, fugind de-a binelea, în acel moment. Îl urmă pe dată. Pomii erau aşa deşi, încât nu-şi dădea seama încotro se îndrepta Plesneală. Zbură în cercuri, din ce în ce mai jos, până atinse vârfurile copacilor. Auzi nişte voci dedesubt. Ateriză lin într-un fag, fără să-l audă nimeni. Se apropie cât putu de mult, ţinând strâns mătura şi încercând să zărească ceva printre frunze.
Jos, într-o poieniţă, stătea Plesneală, dar nu era singur. Era şi Quirrell cu el. Harry nu putea să-i vadă faţa, dar Quirrell se bâlbâia mai îngrozitor, ca de obicei:
— N-N-Nu ş-ştiu d-de ce a-ai v-vrut să ne î-î-întâlnnim tt-toc-mai a-aici, Se-Severus…
— Păi, ca să fie mai… intim, îl batjocori Plesneală. Elevii n-au de unde să ştie despre Piatra Filozofală, nu-i aşa?
Harry se aplecă şi mai mult. Quirrell bolborosea ceva. Plesneală îl întrerupse, nervos.
— Bănuiesc că încă n-ai aflat cum putem trece de monstrul lui Hagrid…
— D-D-Dar… Se-Se-Severus, e-eu…
— Nu cred că ţi-ar conveni să mă ai ca duşman, Quirrell, îl repezi Plesneală, făcând un pas către el.
— D-Dar n-nu ş-ştiu ce v-vrei să…
— Ba, ştii tu prea bine!
O bufniţă scoase nişte sunete, prin apropiere, şi Harry aproape căzu din copac. Se redresa repede, la timp ca să-l audă pe Plesneală spunând:
— Micul tău… hocus-pocus… Aştept!
— D-D-Dar n-n-nu…
— Bine, de ajuns pentru acum, dar în curând o să mai avem noi o mică discuţie şi atunci, ai face bine să te hotărăşti de partea cui eşti!
Plesneală îşi trase gluga pe cap şi părăsi poieniţa. Era aproape întuneric acum, dar Harry îl văzu pe Quirrell, ţintuit locului, ca o stană de piatră.
— Harry, unde ai fost? îl luă Hermione în primire.
— Ai câştigat! Ai câştigat! Ai câştigat! striga Ron, fericit, bătându-l pe spate. Iar eu i-am învineţit ochiul lui Draco, iar Neville s-a luptat, singur, cu Crabbe şi Goyle! Încă nu şi-a venit în simţiri, dar Madam Pomfrey spune că o să-şi revină repede. Toată lumea te aşteaptă în camera de zi, dăm o petrecere în cinstea ta! Fred şi George au subtilizat nişte prăjituri şi alte câteva chestii de la bucătărie!