Harry îi căută privirea lui Neville, pentru a-l asigura că nu era adevărat, fiindcă acesta arăta cât se poate de jignit. Bietul Neville, dragul de el, cât a însemnat pentru el să rătăcească pe culoare, la ora aia, ca să-l găsească şi să-l pună în gardă!
— Sunt dezamăgită! zise profesoara McGonagall. Patru studenţi, în aceeaşi noapte, pe culoarele castelului! N-am mai pomenit aşa ceva până acum! Şi dumneata, domnişoară Granger, credeam că ai mai multă minte şi mai mult bun simţ! Cât despre dumneata, domnule Potter, am crezut că faptul că faci parte dintre Cercetaşi înseamnă mult mai mult. Sunteţi consemnaţi toţi trei! Da, şi dumneata, domnule Poponeaţă, nimic nu-ţi dă dreptul să umbli pe culoarele castelului, noaptea, mai ales în zilele astea, când e atât de periculos! Iar Cercetaşii vor pierde cincizeci de puncte!
— Cincizeci? făcu Harry.
Asta însemna că pierdeau conducerea, câştigată atât de frumos, în urma meciului de Vâjthaţ…
— Cincizeci de puncte fiecare! strigă profesoara McGonagall, respirând din greu, pe nasul ei lung şi ascuţit!
— Doamnă profesoară, vă rugăm…
— Nu puteţi să…
— Potter, nu-mi spune mie ce pot şi ce nu pot să fac! Acum, la culcare! Nicicând nu mi-au adus Cercetaşii o mai mare ruşine!
O sută cincizeci de puncte pierdute, într-o singură noapte! Asta îi aducea pe ultimul loc. Cercetaşii pierduseră orice şansă de a câştiga Cupa Caselor. Harry simţi un imens gol în stomac. Oare, cum aveau să şteargă această ruşine? Se va întâmpla vreodată?
Harry nu închise un singur ochi toată noaptea. Îl auzi pe Neville suspinând alături, ore în şir, fără oprire. Nu găsea nici un cuvânt de consolare. Ştia prea bine că şi Neville aştepta cu groază sosirea zorilor. Ce se va întâmpla când vor afla şi ceilalţi colegi ce făcuseră?
La început, cei care treceau pe lângă tabela care anunţa punctajul crezură că trebuie să fie vreo greşeală. Cum să piardă aşa, deodată, o sută cincizeci de puncte faţă de ziua precedentă? Dar imediat vestea se răspândi ca fulgerul. Harry Potter, faimosul Harry Potter, eroul meciului de Vâjthaţ pierduse acele puncte, împreună cu alţi doi nevolnici din anul întâi!
De unde fusese unul dintre cei mai admiraţi şi iubiţi din şcoală, Harry ajunse unul dintre cei mai detestaţi. Chiar şi Ochi-de-Şoim şi Astropufii îl urau, fiindcă toată lumea ar fi vrut să-i vadă pe Viperini detronaţi din fruntea clasamentului. Peste tot, pe unde mergea, toţi îl arătau cu degetul şi nici măcar nu se oboseau să coboare vocea, când îl insultau în fel şi chip. Viperinii, în schimb, îl aplaudau şi-l ovaţionau, când trecea pe lângă ei.
Numai Ron nu îl părăsi şi-i luă apărarea.
— Or să uite repede, te asigur eu, încercă el să-l consoleze pe Harry. Fred şi George au pierdut o mulţime de puncte de când sunt aici şi, totuşi, colegii îi iubesc!
— Dar au pierdut o sută cincizeci de puncte dintr-o dată? întrebă Harry, negru de supărare.
— Ei, nu chiar… admise Ron.
Era cam târziu pentru astfel de angajamente, dar Harry se jură să nu se mai bage în lucruri care nu-l privesc. Păţise toate astea, numai fiindcă îşi băgase nasul peste tot. Îi era atât de ruşine, încât se duse la Baston şi se oferi să-şi dea demisia.
— Demisia? răcni Baston. Şi la ce bun, mă rog? Cum să mai recuperăm din puncte, dacă nu câştigăm la Vâjthaţ?
Dar chiar şi acest joc îşi pierduse orice farmec pentru Harry. Restul echipei nu-i adresa nici un cuvânt în timpul antrenamentelor, iar dacă erau nevoiţi să vorbească despre el îi spuneau „căutătorul”.
Hermione şi Neville sufereau şi ei. Nu erau chiar atât de prigoniţi ca Harry, fiindcă nu erau faimoşi ca el, dar nici cu ei nu vorbea nimeni. Hermione renunţă să încerce mereu să iasă în evidenţă şi stătea cu capul plecat, muncind în tăcere.
Harry era aproape fericit că se apropiau examenele. Învăţatul, recapitulările, îl făceau să mai uite de necazuri. El, Ron şi Hermione se izolaseră şi învăţau până târziu în noapte, memorând ingredientele celor mai complicate poţiuni, învăţând pe dinafară fel de fel de farmece şi vrăji, memorând datele marilor descoperiri în magie şi ale Revoltei Spiriduşilor.
Apoi, când mai era doar o săptămână până la examene, jurământul pe care şi-l făcuse Harry, de a nu se mai amesteca în treburi care nu-l priveau, fu pus la grea încercare. Într-o după-amiază, în timp ce se întorcea singur de la bibliotecă, auzi nişte şoapte, care venea dintr-o clasă din apropiere. Recunoscu vocea lui Quirrell.
— Nu, nu şi nu! Te rog…
Părea că se roagă de cineva care îl ameninţa. Harry nu rezistă ispitei şi se apropie de uşă.
— Bine, bine, e-n regulă, îl auzi el pe Quirrell zicând.
Şi imediat, Quirrell ieşi glonţ din clasă, îndreptându-şi turbanul. Era palid la faţă şi părea gata să izbucnească în lacrimi. Curând, dădu colţul şi Harry nu-l mai văzu. De fapt, avea impresia că profesorul Quirrell nici măcar nu-l observase. Aşteptă, până ce paşii lui Quirrell se pierdură cu totul şi aruncă o privire în clasă. Era goală, dar la celălalt capăt se vedea o uşă, dată de perete. Tocmai se îndrepta spre ea, când îşi aminti jurământul pe care şi-l făcuse.
Şi, la urma urmelor, ar fi pariat pe douăsprezece Pietre Filozofale că cel care tocmai părăsise clasa era Plesneală, iar, din cele auzite, în curând avea să-l vadă pe Plesneală sărind vioi câte două trepte, fiindcă se pare că profesorul Quirrell cedase.
Harry se întoarse în bibliotecă, unde Hermione îl asculta pe Ron la astronomie, şi le spuse ce auzise.
— A reuşit, nesuferitul de Plesneală! izbucni Ron, cu ciudă. Dacă i-a spus Quirrell cum să desfacă vraja…
— Da, dar mai e şi Fluffy, şopti Hermione.
— Poate că Plesneală a descoperit cum să treacă de el, fără să fie nevoie să-l mai întrebe pe Hagrid, zise Ron, aruncând o privire la miile de cărţi care îi înconjurau. Pariez că printre cărţile astea trebuie să fie una care să te înveţe cum să fentezi un câine cu trei capete. Ce facem, Harry?
O luminiţă sclipi în ochii lui Ron, la perspectiva unei noi aventuri, dar Hermione răspunse, înainte ca Harry să apuce să zică ceva:
— Să mergem la profesorul Albus Dumbledore! Asta trebuia să facem de la început! Dacă încercăm ceva, de capul nostru, şi ne prind, sunt sigură că ne exmatriculează.
— Dar nu avem nici o dovadă, protestă Harry. Quirrell e prea speriat, ca să ne susţină. Plesneală o să se jure că habar n-are cum a intrat monstrul, de Haloween, şi că el se afla departe de etajul trei, în acel moment. Pe cine crezi că o să creadă? Pe el sau pe noi? Nu e un secret că nu-l putem suferi, iar Dumbledore o să creadă că am inventat totul ca să ne răzbunăm pe Plesneală. Filch n-o să ne ajute, dacă îi este viaţa ameninţată, şi, oricum, el e prieten cu Plesneală şi se bucură cu cât sunt exmatriculaţi mai mulţi studenţi. Şi mai e ceva. Nu uitaţi că noi n-ar trebui să ştim de Fluffy şi nici de Piatra Filozofală. Ne-ar lua ceva timp să explicăm totul.
Hermione păru convinsă. Nu şi Ron.
— Ce-ar fi să adulmecăm puţin?…
— Nu! zise Harry, scurt. M-am lecuit de atâta adulmecat.
Trase harta lui Jupiter spre el şi începu să memoreze numele lunilor lui.
A doua zi, dimineaţa, la micul dejun, Harry, Hermione şi Neville primiră câte un bileţeclass="underline"