— Firenze, tună Bane. Ce-i cu tine, n-ai pic de ruşine? E un om pe spinarea ta? Ce, eşti tu, un catâr amărât?
— Ştii cine e băiatul ăsta? îl întrebă Firenze. E băiatul familiei Potter. Cu cât părăseşte mai repede pădurea, cu atât mai bine!
— Ce tot spui tu, acolo, Firenze? urlă Bane. Ai uitat că am jurat să nu ne răzvrătim împotriva cerului? N-am citit noi în stele ce urmează să se întâmple?
Ronan bătu nervos cu copita în pământ.
— Sunt sigur că Firenze nu a vrut să facă decât bine, îi luă el apărarea.
Bane zvârli cu copitele din spate, înfuriat.
— Să facă bine! Şi ce ne pasă nouă? Noi trebuie să avem o singură grijă, să citim în stele, nu să alergăm după oameni, prin pădurea noastră, ca nişte măgari de rând!
Firenze se ridică nervos pe picioarele din faţă, încât Harry trebui să se ţină de umerii centaurului, ca să nu cadă.
— Nu vezi unicornul de acolo? îl certă Firenze pe Bane. Nu înţelegi de ce a fost ucis? Sau nu ţi-au spus stelele şi acest secret? O să lupt împotriva celor care stau la pândă în pădurea asta, da, alături de oameni, dacă o să fie nevoie!
Şi Firenze făcu stânga împrejur, cu Harry în spate, lăsându-i în urmă pe Bane şi Ronan.
Harry nu înţelegea despre ce era vorba.
— De ce era aşa de supărat Bane? întrebă Harry. Şi ce a fost acea arătare de care m-ai salvat tu?
Firenze încetini puţin, îl sfătui pe Harry să aplece capul, ca să nu se lovească de vreo ramură, dar nu răspunse nici acum la întrebarea lui Harry. Continuară să meargă în tăcere, printre copaci, foarte mult timp, încât Harry fu convins că Firenze nu avea de gând să-i mai adreseze vreun cuvânt. Tocmai treceau printr-o porţiune de pădure unde copacii se îndesiseră foarte tare, când Firenze se opri şi zise:
— Harry, tu ştii la ce foloseşte sângele de unicorn?
— Nu, răspunse Harry, uimit de aşa o întrebare. Noi folosim la poţiuni numai cornul şi părul din coada lui.
— Asta fiindcă este monstruos să ucizi un unicorn, continuă Firenze. Numai cineva care nu are nimic de pierdut şi imens de câştigat ar face o astfel de grozăvie. Sângele de unicorn te ţine în viaţă, chiar dacă eşti la un pas de moarte, dar trebuie să plăteşti un preţ cumplit. Pentru că ai ucis ceva atât de pur şi frumos, inocent şi lipsit de apărare, urmează să duci o viaţă blestemată, din momentul în care sângele de unicorn îţi atinge buzele.
Harry îşi aţintise privirile pe creştetul lui Firenze, care devenise argintiu, sub razele lunii.
— Dar cine ar putea fi aşa de disperat? întrebă Harry. Decât să fii blestemat pe viaţă, mai bine moartea, nu-i aşa?
— Aşa e, zise şi centaurul, dar numai dacă trebuie să rămâi în viaţă până bei altceva, care îţi dă forţă şi putere deplină, ceva care îţi conferă nemurire! Domnule Potter, ştii ce se află acum în şcoală, sub straşnică pază?
— Da, Piatra Filozofală! Ah, da… Elixirul vieţii! Dar cine…
— Nu ştii pe nimeni care a aşteptat toţi aceşti ani să capete iar puteri absolute, care s-a agăţat de viaţă, aşteptând să se răzbune?
Harry îşi simţi inima ca într-un cleşte. Pe deasupra foşnetului copacilor, îi veni în minte vocea lui Hagrid şi ce îi spusese el, când se întâlniseră prima oară: „Unii cred că ar fi murit, dar eu zic că sunt baliverne. Nu cred că avea în el ceva omenesc, ca să poată să moară”.
— Vrei să spui că era Cap-de…
— Harry, Harry! Eşti întreg?
Era Hermione, care alerga spre ei, de-a lungul potecii. Hagrid gâfâia în urma ei.
— N-am păţit nimic, răspunse Harry, neştiind prea bine ce zice. Unicornul e mort, Hagrid, e în poieniţa din zare.
— Te las aici, îi spuse Firenze, în timp ce Hagrid alerga să examineze unicornul. Eşti în siguranţă acum.
Harry coborî de pe spatele centaurului.
— Mult noroc, Harry Potter, mai zise centaurul. Uneori, chiar centaurii au interpretat prost prezicerile stelelor. Sper ca acesta să fie unul dintre acele cazuri.
Se întoarse şi se afundă în desişul pădurii, lăsându-l pe Harry, tremurând din toate încheieturile.
Ron adormise în camera de zi, tot aşteptându-i pe ei să se întoarcă. Bodogănea ceva despre Vâjthaţ, când Harry îl scutură zdravăn, ca să-l trezească. În câteva secunde, era treaz de-a binelea, iar Harry se apucă să le povestească, lui şi Hermionei, ce se întâmplase în pădure.
Harry n-avea astâmpăr, păşea în sus şi în jos, prin faţa căminului. Încă mai tremura.
— Plesneală vrea Piatra pentru Cap-de-Mort… care aşteaptă, ascuns în pădure… Şi noi credeam că Plesneală vrea să se îmbogăţească…
— Să nu-i mai spui numele Ştii-Tu-Cui, îl rugă Ron, înspăimântat că ar putea fi auziţi.
Dar Harry nu-l auzi, nu mai era atent.
— Firenze m-a salvat, dar n-ar fi trebuit s-o facă… Bane era furios foc pe el… Spunea că nu trebuie să te amesteci şi să schimbi prezicerile stelelor… Probabil că centaurii citiseră în stele că se va întoarce… Cap-de-Mort! Bane crede că Firenze trebuia să-l lase pe Cap-de-Mort să mă omoare, aşa cum scrie în stele…
— Te rog, nu-i mai pronunţa numele, şopti Ron, îngrozit.
— Deci, acum nu mai am de aşteptat decât până ce Plesneală reuşeşte să fure Piatra Filozofală, continuă Harry, înnebunit, apoi, Cap-de-Mort va putea să vină după mine şi să mă omoare… Sper ca Bane să fie mulţumit…
Hermione era îngrozită, dar tot mai găsi câteva cuvinte de consolare:
— Harry, toată lumea ştie că singurul de care se teme Ştim-Noi-Cine este Dumbledore şi atâta timp cât el este lângă tine, Ştim-Noi-Cine nu va îndrăzni să se apropie de tine. Oricum, unde scrie că centaurii nu se mai pot înşela şi ei?! Aşa cum ne-a spus profesoara McGonagall, arta prezicerii este foarte imprecisă.
Începea să se lumineze, când terminară ei de vorbit. Plecară să se culce, extenuaţi, cu gâturile uscate. Dar surprizele nopţii nu se terminaseră.
Când trase pătura, ca să intre sub ea, văzu pelerina lui fermecată şi un bileţel, pe care scria: „Pentru orice eventualitate!”
Capitolul XVI
PRIN UŞA SECRETĂ
În toţi anii care urmară, Harry nu găsi o explicaţie pentru felul în care reuşise să ia toate examenele, când, în acele momente, aştepta, din clipă în clipă, să se deschidă uşa şi Cap-de-Mort să se repeadă asupra lui să-l nimicească.
Totuşi, zilele se târau una după alta şi nu era nici o îndoială că Fluffy era la post, în spatele uşii zăvorâte.
Se făcuse extrem de cald, mai ales în clasele în care dădeau ei testele scrise. Li se dăduseră pene de scris noi, special pentru examene, care fuseseră vrăjite cu un descântec contra copiatului.
Dădeau şi probe practice. Profesorul Flitwick îi verifica dacă ştiu dansul în jurul cazanului cu poţiuni, iar profesoara McGonagall îi privea cu mare atenţie cum transformă un şoarece într-o tabacheră. Le dădea puncte, în funcţie de cât de frumos arăta tabachera, dar le scădea puncte, dacă avea un cât de mic defect. Plesneală îi agita pe toţi, când îi simţeau suflarea în ceafă, atât de îndeaproape îi urmărea, în timp ce ei se străduiau să facă poţiunea uitării.
Harry se străduia să facă totul cât putea mai bine, încercând să nu ia în seamă zvâcnirile din cap, care nu-l mai părăsiseră, de când cu întâmplările din pădure. Neville credea că Harry era nervos din cauza examenelor, când îl vedea că nu dormea noaptea, dar Harry era trezit, de fapt, de vechile lui coşmaruri, numai că acum erau şi mai înfiorătoare, fiindcă în ele apărea şi acea creatură, cu ochi răi, de pe fruntea căreia se scurgeau picături de sânge de inorog.