— O să… O să mă lupt cu voi, ca să vă opresc! declară el.
— Neville, izbucni Ron, dă-te la o parte din faţa ieşirii şi nu te mai purta ca un prost!
— Să nu mă faci prost, auzi? Şi când te gândeşti că tocmai tu mi-ai spus că trebuie să le ţii piept oamenilor!
— Da, dar nu nouă, Neville! zise Ron, exasperat. Neville habar n-ai ce rău faci!
Făcu un pas spre Neville şi acesta scăpă broscoiul din braţe.
— Hai, să vedem! Loveşte-mă! se cocoşi Neville, strângând pumnii. Sunt gata!
Harry se întoarse spre Hermione.
— Fă ceva, te rog, o imploră Harry, ajuns şi el la capătul răbdărilor.
Hermione făcu un pas spre Neville.
— Neville, începu ea, îmi pare foarte rău, dar…
Şi ridică bagheta, o îndreptă spre Neville şi bolborosi:
— Petrificus Totalus!
Braţele lui Neville coborâră pe lângă trup, picioarele se apropiară şi întregul corp îi deveni rigid. Neville căzu ca un bolovan, ai faţa la pământ.
Hermione se grăbi să-l întoarcă uşurel cu faţa în sus.
Fălcile lui Neville erau încleştate, neputând să scoată nici cel mai mic sunet. Numai ochii i se roteau în orbite, privindu-i cu groază.
— Ce i-ai făcut? şopti Harry, speriat.
— I-am aplicat vraja „Legare corporală completă”, zise Hermione, necăjită. Oh, Neville, îmi pare aşa de rău!
— A trebuit, Neville, încercă să-l liniştească Harry. N-avem timp să-ţi explicăm, rabdă şi tu puţin!
— O să înţelegi mai târziu, Neville, îi spuse şi Ron, în timp ce se înfăşurau toţi trei în Pelerina Fermecată.
Dar faptul că îl lăsaseră pe Neville în starea aceea li se păru un semn rău. Cu nervii în pioneze, orice umbră a vreunei statui li se părea a fi Filch, orice adiere de vânt le aducea aminte de Peeves şi îl şi vedeau repezindu-se asupra lor.
Când să urce primul rând de trepte, o văzură în capul scărilor pe Doamna Norris, stând la pândă.
— Hai să-i tragem un picior, măcar de data asta! îi şopti Ron lui Harry, dar Harry scutură din cap.
Păşiră cu multă grijă pe lângă ea. Doamna Norris îşi roti ochii bulbucaţi, dar nu se mişcă din loc.
Nu se întâlniră cu nimeni altcineva, până când ajunseră la scările care duceau la etajul trei. Peeves meşterea ceva pe la jumătatea scărilor, slăbind clamele care ţineau mocheta, ca să alunece cine trecea pe acolo.
— Cine e acolo? zise el, pe când cei trei urcau spre el.
Îşi strânse ochii negri, mici şi răi, şi mai zise:
— Ştiu că sunteţi în apropiere, chiar dacă nu vă văd. Ce sunteţi, demoni, duhuri, stafii sau afurisiţi de studenţi?
Se ridică în aer şi se uită pieziş.
— Da, ar trebui să-l chem pe Filch, aşa trebuie să fac, dacă simt că se strecoară ceva nevăzut.
Lui Harry îi veni brusc o idee.
— Peeves, Baronul Sângeros are motivele lui să rămână invizibil, şuieră Harry, cu o voce răguşită.
Peeves aproape că se prăbuşi la pământ, de uimire. Îşi reveni la timp, se dădu la o parte să facă loc şi zise:
— Mii de scuze, Sângerosule, Baroane, domnule, cârâi Peeves, slugarnic. Am greşit… Oh, ce greşeală! Nu te-am văzut… Sigur, cum să te văd, dacă eşti invizibil? Iartă-l pe nevolnicul de Peeves… Ia-o ca pe o glumă nevinovată…
— Eu am de lucru, Peeves, hârâi iar Harry, nu mă joc, aşa că fă bine şi nu sta pe-aici în seara asta!
— Da, domnule, sigur, aşa o să fac, fiţi sigur, zise Peeves, ridicându-se iar în aer. Sper să reuşiţi să duceţi la bun sfârşit tot ce aveţi de gând să faceţi! N-o să vă mai deranjez.
Şi o şterse, cât putu de repede.
— Extraordinar, Harry! îl felicită Ron.
După câteva secunde, se aflau în faţa uşii interzise şi aceasta era deja întredeschisă.
— Asta e, Plesneală a trecut deja de Fluffy, şopti Harry.
În faţa uşii deschise, Ron şi Hermione părură să ezite, copleşiţi de ce aveau de făcut. Sub pelerină, Harry se întoarse spre ei şi le zise:
— Încă mai aveţi timp să vă răzgândiţi. Puteţi să vă întoarceţi, nu mă supăr. Vă dau şi pelerina, eu tot n-o să mai am nevoie de ea acum.
— Lasă prostiile, îl dojeni Ron.
— Mergem cu tine, zise şi Hermione.
Harry împinse uşa. Imediat, se auziră mârâieli groaznice, prin toate cele şase nări ale câinelui. Deşi nu îi vedea, monstrul îi simţea.
— Ce e aia de la piciorul lui? întrebă Hermione.
— Pare o harpă, zise Ron. Cred că aşa l-a adormit Plesneală.
— Probabil că se trezeşte când te opreşti din cântat, zise Harry, duse la gură flautul, făcut de Hagrid, şi suflă.
Nu reuşi să încropească o melodie, propriu-zis, dar încă de la primele sunete, animalul începu să moţăie. Harry abia dacă mai respira. Curând, mârâielile încetară, câinele îşi îndoi genunchii şi în curând căzu pe podea, complet adormit.
— Nu te opri din cântat, îl avertiză Ron pe Harry, în timp ce ieşeau de sub pelerină şi se îndreptau spre uşa secretă.
Puteau simţi mirosul şi răsuflarea câinelui, atât de mult se apropiară de cele trei capete uriaşe.
— Cred că uşa asta se deschide fără nici o problemă, zise Ron, trăgând cu ochiul la câine. Vrei să intri tu prima, Hermione?
— În nici un caz!
— Bine, intru eu.
Ron strânse tare din dinţi şi păşi peste labele animalului. Se aplecă şi trase de inelul uşii, care se dădu imediat în lături.
— Ce vezi? întrebă Hermione, îngrijorată.
— Deocamdată nimic, e întuneric beznă. Nu e nimic pe care să putem coborî, cred că o să trebuiască să ne lăsăm să cădem în gol.
Harry, care continua să cânte din flaut, îi făcu semn lui Ron şi arătă spre el însuşi.
— Vrei să intri tu primul? întrebă Ron. Nu ştiu cât de adânc e. Dă-i flautul lui Hermione, să cânte ea, ca să-l ţină adormit.
Harry îi întinse flautul Hermionei. În secunda de linişte care urmă, câinele începu să se mişte şi să mârâie, dar în momentul în care Hermione suflă din nou în flaut adormi la loc. Harry păşi peste labele monstrului şi privi prin uşa secretă. Nu se vedea nici urmă de duşumea.
Se lăsă în jos, până rămase atârnat doar cu vârful degetelor. Apoi, îşi ridică privirile spre Ron şi zise:
— Dacă mi se întâmplă ceva, nu-ţi da drumul şi tu! Du-te la culcuşul bufniţelor şi trimite-o pe Hedwig la Dumbledore, da?
— Bine, zise Ron.
— Ne revedem jos curând. Sper…
Şi Harry îşi dădu drumul. Aerul rece şi umed îi trecea pe la urechi şi el cobora, cobora, tot mai jos…
POMF! Aterizase pe ceva moale! Se sculă în capul oaselor şi pipăi în jur, încercând să-şi obişnuiască ochii cu întunericul. Se părea că stătea pe un covor de plante.
— În regulă! strigă el, din toate puterile, spre peticul de lumină, de mărimea unui timbru poştal, aşa se vedea acum uşa secretă! Am aterizat pe ceva moale, puteţi sări şi voi!
Ron sări imediat. Ateriză în fund, cu picioarele desfăcute, chiar lângă Harry.
— Ce e chestia asta? fură primele lui cuvinte.
— Habar n-am! O plantă, cred… Cred că e special pusă, ca să atenueze căzătura. Hermione, dă-ţi drumul şi tu!
Flautul se opri şi imediat se auziră nişte hămăieli înnebunite, dar Hermione sărise deja! Ateriză de partea cealaltă a lui Harry.
— Cred că suntem mult sub şcoală, zise ea.
— Noroc cu planta asta, remarcă Ron.
— Noroc! Uitaţi-vă mai bine la voi! ţipă Hermione.