Sări în picioare şi începu să se frece tare de un perete umed. Se lupta din greu să scape de planta care începuse să se răsucească în jurul ei, de îndată ce aterizase. Cât despre Harry şi Ron, ei nici măcar nu observaseră că picioarele le erau deja legate fedeleş.
Hermione reuşi să se elibereze, înainte ca planta să se încolăcească mai tare. Acum, privea cu groază cum se luptau cei doi băieţi să scape de plantă, dar cu cât se străduiau mai tare, cu atât planta se încolăcea mai strâns.
— Nu vă mai agitaţi atât! zise ea, cu glas poruncitor. Ştiu ce este asta! Laţul Diavolului!
— Oh, ce fericire pe noi că ştim cum se numeşte, o ironiză Ron, încercând să scape de strânsoarea plantei.
— Taci din gură! strigă Hermione. Încerc să-mi amintesc cum putem s-o distrugem!
— Mai repede, strigă Harry, nu mai pot, mă sufocă, mi s-a încolăcit deja în jurul pieptului.
— Laţul Diavolului… Laţul Diavolului… Ce spunea, oare, profesoara Lăstar despre planta asta?! Că îi place umezeala şi întunericul, parcă…
— Atunci, aprinde un foc, horcăi Harry.
— Da, asta e! Dar de unde lemne? făcu Hermione, frângându-şi mâinile.
— ŢI-AI PIERDUT MINŢILE? urlă Harry. EŞTI VRĂJITOARE SAU CE?
— Oh, da, ai dreptate, se fâstâci Hermione şi răsuci bagheta magică.
O flutură de vreo câteva ori, bolborosi câteva cuvinte şi din baghetă izbucniră flăcări albastre, la fel ca cele pe care le folosise asupra robei lui Plesneală, la meciul de Vâjthaţ. În câteva secunde, planta cedă şi se chirci, în faţa luminii şi căldurii. Veştejindu-se şi uscându-se, se desprinse de trupurile băieţilor.
— Noroc că ai fost tu atentă la orele de „Ierbologie”, o felicită Harry, ştergându-şi sudoarea de pe frunte şi apropiindu-se de peretele de care se frecase Hermione.
— Da, adăugă Ron. Şi noroc că Harry nu şi-a pierdut capul în acel moment de criză… Auzi, de unde lemne… Zău aşa, şi tu, câteodată…
— Pe aici! îl întrerupse Harry, arătând spre un pasaj care dădea într-un tunel.
În afară de zgomotul paşilor lor, se mai auzea apa, picurând de-a lungul pereţilor. Tunelul cobora în pantă, lucru ce îi aminti lui Harry de Gringotts. Cu o strângere de inimă, îşi mai aminti că seifurile băncii erau păzite de dragoni. Dacă dădeau nas în nas cu un dragon adult? Şi Norbert fusese de ajuns de…
— Voi auziţi ceva? întrebă Ron. Harry ascultă cu atenţie.
Din faţă, se auzeau zăngăneli şi fâlfâieli.
— O fi vreo stafie?
— Nu cred… Parcă ar fi nişte aripi…
— Se vede o lumină şi parcă disting ceva în zare…
Ajunseră la capătul tunelului, care se deschidea într-o cameră, intens luminată. Tavanul se arcuia deasupra lor, iar încăperea era plină de păsărele, ca nişte briliante, care se agitau încoace şi încolo.
Pe peretele opus, se vedea o uşă masivă de lemn.
— Credeţi că ne atacă, dacă traversăm încăperea? întrebă Ron.
— Presupun că da, răspunse Harry. Nu par cine ştie ce, dar dacă sar toate deodată… Ei, asta e! Am fugit!
Respiră adânc, îşi acoperi faţa cu braţele şi o zbughi spre peretele opus. Se aştepta să fie înţepat de zeci de cioculeţe ascuţite, dar nu se întâmplă nimic. Ajunse la uşă, neatins. Apăsă mânerul, dar uşa era închisă.
Veniră şi ceilalţi doi. Se aruncară în uşă, o împinseră, dar ea nu se clinti, nici măcar când Hermione o descântă cu vraja Alohomora.
— Acum, ce facem? întrebă Ron.
— Păsărelele astea… nu pot fi aici numai de decor, zise Hermione, gânditoare.
Se uitară la păsărelele care se roteau deasupra lor, strălucind… Strălucind?!
— Nu sunt păsări! exclamă Harry. Sunt cheiţe! Cheiţe cu aripioare! Să le studiem cu atenţie…
Harry privi şi în jurul camerei.
— Uitaţi! Sunt şi mături! Asta înseamnă că trebuie să încercăm să luăm cheia potrivită din aer.
— Dar sunt sute de chei!
— Dar nouă ne trebuie o cheie mare, veche, probabil de argint, la fel ca mânerul uşii.
Încălecară câte o mătură şi se ridicară în aer, avântându-se în grămada de chei. Încercau să le prindă, dar cheile vrăjite se dădeau la o parte sau plonjau în gol, cu aşa o viteză, încât era imposibil să le prinzi.
Dar nu degeaba era Harry cel mai grozav căutător al secolului! Avea darul de o observa lucruri care scăpau privirii celor mai mulţi. După câteva minute de zbor printre chei, observă o cheie mare, de argint, cu o aripă îndoită, ca şi cum ar mai fi fost prinsă o dată şi îndesată brutal în gaura cheii.
— Uite-o! le zise el prietenilor lui. Aia mare, de acolo, cu aripi albăstrii şi cu penele smulse dintr-o aripă!
Ron se repezi în direcţia arătată de Harry, dar se izbi de tavan şi aproape căzu de pe mătură.
— Hai s-o încercuim, propuse Harry, cu ochii ţintă la cheia cu aripa îndoită. Ron, tu vino pe deasupra ei. Hermione, tu stai dedesubt, ca s-o împiedici să se lase în jos, iar eu o să încerc s-o prind. ACUM!
Ron zbură pe deasupra, Hermione, pe dedesubt, cheia se lovi de a-mândoi, iar Harry se luă după ea. Cheia se îndreptă fulgerător spre perete, dar Harry o imobiliză cu palma, de peretele de piatră. Ron şi Hermione izbucniră în urale.
Aterizară, în minutul următor, iar Harry se repezi la uşă, cu cheia zbătându-se în palma lui, încercând să scape. O fixă în gaura cheii, o întoarse şi uşa se deschise. În momentul în care uşa se întredeschise, cheia o zbughi, înfuriată că fusese prinsă a doua oară, în ziua aceea.
— Gata? îi întrebă Harry pe prietenii lui, cu mâna pe clanţă.
Ei dădură din cap, iar Harry apăsă pe mâner.
Camera în care intrară de data asta, era deosebit de întunecată. Nu distingeau nimic. Dar, pe măsură ce înaintau, lumina inundă camera, dezvăluind o privelişte uluitoare.
Stăteau la marginea unei imense table de şah, în spatele unor figuri de şah negre, mai înalte ca ei şi sculptate din ceea ce părea a fi o piatră neagră, dură. În faţa lor, de partea cealaltă a camerei, stăteau aliniate piesele albe. Harry, Ron şi Hermione se cutremurară puţin, deoarece piesele albe nu aveau feţe.
— Ce facem acum? întrebă Harry.
— E clar, răspunse Ron, trebuie să jucăm şi să câştigăm, fiindcă numai aşa ne putem croi drum până în partea opusă.
Într-adevăr, în spatele figurinelor albe se vedea o altă uşă.
— Dar cum? întrebă Hermione, nervoasă.
— Cred că trebuie să fim noi înşine figurine de şah, zise Ron.
Ron se îndreptă spre un cal şi îl atinse cu mâna. Brusc, figurina prinse viaţă.
— Trebuie să jucăm alături de voi, întrebă Ron, ca să traversăm încăperea?
Figurina dădu din cap. Ron se întoarse spre ceilalţi doi.
— Să ne gândim un pic, zise el. Să vedem ce piese ne convine să fim.
Harry şi Hermione stăteau tăcuţi, în timp ce Ron se gândea intens. În cele din urmă, el zise:
— Să nu vă simţiţi jigniţi, dar nici unul dintre voi nu străluceşte la şah…
— Nu ne simţim jigniţi deloc, zise Harry, numai spune-ne ce avem de făcut.
— Ei bine, tu, Harry, o să fii nebunul de colo, iar tu, Hermione, du-te lângă el, în locul turei.
— Şi tu?
— Eu o să iau locul unui cal! zise Ron.
Se pare că piesele ascultaseră, fiindcă, imediat, un cal, o tură şi un nebun întoarseră spatele pieselor albe şi părăsiră tabla de joc, lăsând trei pătrate goale, pe care Ron, Hermione şi Harry le ocupară pe dată.