— După cum ştiţi, Albul deschide întotdeauna, la jocul de şah… Ah, da… uitaţi…
Un pion alb înaintă două pătrate.
Ron începu să dea indicaţii pieselor negre. Genunchii lui Harry tremurau. Dacă pierdeau, oare ce îi aştepta?
— Harry, mută-te patru pătrate, pe diagonală, spre dreapta.
Primul şoc îl avură, când regina albă le luă celălalt cal. Îl doborî la pământ şi îl scoase de pe tablă, unde îl lăsă cu faţa în jos.
— Trebuia să fac sacrificiul ăsta, le spuse Ron, ca să vă las vouă culoare libere. Hermione, du-te şi ia nebunul alb.
De fiecare dată, când cădea vreuna dintre piesele negre, piesele albe se purtau fără milă. Curând, se adună o grămadă de piese negre, schilodite. De două ori, Ron observă chiar în ultima clipă că Harry şi Hermione se aflau în mare pericol. El alerga încoace şi încolo, luând cam tot atâtea piese albe, câte piese pierduseră ei.
— Aproape am ajuns, murmură Ron. Să mă gândesc… Să văd cum facem…
Regina albă întoarse spre el faţa ei fără nici o trăsătură.
— Da, numai aşa putem câştiga, trebuie să mă sacrific!
— Nu! strigară Harry şi Hermione, într-un glas.
— Aşa-i şahul, trebuie să faci şi sacrificii. Fac o mutare înainte, regina albă o să mă ia, iar voi daţi şah mat… la rege, bineînţeles! accentuă Ron, ca să fie mai sigur că au înţeles.
— Dar…
— Vrei să-l opreşti pe Plesneală sau nu?
— Ron…
— Dacă nu te grăbeşti, o să pună mâna pe Piatră, înaintea ta!
Nu mai era nimic de făcut.
— Gata? întrebă Ron, livid la faţă, dar hotărât. Plec… Nu mai pierdeţi timpul, o dată ce aţi câştigat!
Înaintă şi regina albă se repezi, fără să se gândească. Îl lovi tare pe Ron, cu braţul ei de piatră şi îl trânti pe tabla de joc, pe podea, de fapt. Hermione scoase un ţipăt, dar nu se clinti din pătratul ei. Regina albă îl târî pe Ron la o parte. Bietul Ron părea să-şi fi pierdut cunoştinţa. Tremurând din toate încheieturile, Harry înaintă trei paşi spre stânga. Regele alb îşi scoase coroana şi o trânti la picioarele lui Harry. Câştigaseră! Cu o ultimă privire îndurerată spre Ron, Harry şi Hermione trecură dincolo de uşă, îndreptându-se spre un alt tunel de trecere.
— Dar dacă a…
— Nu, o să-şi revină, sunt sigur, spuse Harry, vrând să se convingă mai mult pe el. Cine crezi că urmează?
— Păi, a fost profesoara Lăstar, cu Laţul Diavolului, Flitwick, cu cheile, probabil, McGonagall cu transfigurarea pieselor de şah… Deci, mai rămâne vraja lui Quirrell şi a lui Plesneală…
Ajunseseră la altă uşă.
— Eşti gata? întrebă Harry.
— Să intrăm, răspunse Hermione. Harry deschise uşa.
Un miros dezgustător le umplu nările, făcându-i să-şi astupe nasurile. Cu ochii înlăcrimaţi, din cauza mirosului înţepător, cei doi văzură un monstru, întins pe jos, şi mai mare ca cel care pătrunsese la Hogwarts, mort, cu un cucui mare, însângerat.
— Bine că n-a trebuit să luptăm şi împotriva ăstuia, şopti Harry, în timp ce păşeau cu grijă peste picioarele lui enorme. Hai, abia mai respir!
Deschiseră o altă uşă, abia îndrăznind să se uite la ce îi mai aştepta. Dar aici nu se afla nimic înspăimântător. Era doar o masă, pe care erau înşiruite mai multe sticle, de diferite forme.
— Vraja lui Plesneală, zise Harry. Ce-o fi însemnând?!
Trecură pragul şi imediat izbucni un foc, îndărătul lor.
Dar nu era un foc obişnuit, ci de culoare mov. Instantaneu, izbucniră lungi limbi de foc, negre la culoare, înaintea lor. Erau prinşi ca într-o capcană!
— Uite! exclamă Hermione şi ridică un sul de pergament, care se afla lângă sticle. Harry citi, peste umărul ei:
În faţa ta, pericol, în spate, linişte şi pace. Numai două dintre noi te pot ajuta, numai să ne ghiceşti! Alta dintre noi te va lăsa să mergi mai departe, dar mai e una, din care dacă bei, te va duce imediat înapoi. Două dintre noi conţin vin bun de băut, dar trei conţin otravă şi ele sunt ascunse bine printre celelalte.
Ca să poţi alege, dacă nu vrei să rămâi aici, pe veci, îţi dăm patru indicii:
În primul rând, cea care ascunde otrava stă întotdeauna în stânga celei cu vin bun de băut. Al doilea indiciu: la capetele şirului, nu stau acelaşi fel de sticle, dar dacă le mişti înainte, nici una nu-ţi este prietenă. În al treilea rând, aşa cum vezi prea bine, suntem de diferite forme. Nici cele mari, nici cele mici, nu au otravă în ele. Şi al patrulea indiciu: a doua din stânga şi a doua din dreapta sunt pereche, deşi la prima vedere n-au nimic în comun.
Hermione respiră adânc şi, spre marea lui surprindere, Harry o văzu zâmbind. Lui, numai de zâmbit nu-i ardea atunci.
— Extraordinar! Ce inteligent! Asta nu mai e magie, e o adevărată enigmă, un puzzle desăvârşit! O mulţime de vrăjitori, lipsiţi complet de logică, ar sta aici, la nesfârşit!
— Şi noi, nu? îndrăzni Harry.
— Nu, noi nu! zise Hermione. Totul se află aici, pe pergamentul ăsta! Sunt şapte sticle. Trei sunt cu otravă, două, cu vin bun de băut. Una ne lasă să trecem dincolo de flacăra purpurie, una, dincolo de limbile negre de foc.
— Da, dar cum afăm din care putem bea?!
— Lasă-mă să mă gândesc puţin…
Hermione citi şi reciti pergamentul, apoi înaintă spre şirul de sticle, murmurând ceva şi arătând spre sticle. În sfârşit, bătu din palme.
— Am găsit! zise ea, fericită. Cea mai mică sticlă ne va duce dincolo de flăcările negre, spre Piatră.
Harry privi sticluţa.
— Abia dacă ajunge pentru unul dintre noi, zise el.
— Şi care te duce înapoi? întrebă Harry.
Hermione arătă spre sticluţa din capătul din dreapta.
— Tu bei din asta. Nu mai protesta. Te întorci şi îl iei şi pe Ron cu tine. Luaţi măturile, alegeţi cheia zburătoare, ieşiţi din camera secretă, treceţi de Fluffy, vă duceţi la culcuşul bufniţelor şi o trimiteţi pe Hedwig să-l anunţe pe domnul profesor Dumbledore. Presimt că o să avem mare nevoie de el! O să-l ţin în loc un timp pe Plesneală, dar nu mă pot măsura cu el.
— Dar, Harry, ce faci dacă Ştim-Noi-Cine este cu el?
— Ei bine, am avut noroc o dată, nu? zise Harry, încercând să braveze şi arătând spre cicatricea de pe frunte. Poate am noroc şi a doua oară…
Buzele lui Hermione începură să tremure şi ea izbucni în lacrimi, aruncându-se de gâtul lui Harry.
— Harry, nu uita că eşti un mare vrăjitor! îi zise ea.
— Nu la fel de bun ca tine, zise Harry, jenat.
— Ca mine! făcu ea. Eu citesc mult şi sunt isteaţă, dar mai sunt şi alte lucruri, şi mai importante: prietenia, curajul şi… Oh, Harry, fii prudent, te rog!
— Bea tu întâi! îi zise Harry. Eşti sigură că e bine?
— Absolut sigură!
Hermione sorbi din sticla rotundă şi se înfioră.
— Ce, e otravă? întrebă Harry, îngrijorat.
— Nu, dar e rece ca gheaţa!
— Pleacă repede, până nu trece efectul!
— Succes! Ai grijă…
— Du-te!
Hermione se întoarse şi trecu prin focul purpuriu. Harry respiră adânc, luă cea mai mică sticlă şi se apropie de flăcările negre.
— Vin! strigă el şi sorbi conţinutul sticluţei.
Simţi, într-adevăr, cum îi îngheaţă tot corpul. Puse sticla pe masă şi înaintă. Văzu cum flăcările îl înconjoară, dar nu le simţi. Pentru o clipă, nu mai văzu altceva, decât un foc negru, apoi se trezi de partea cealaltă a limbilor de foc, în ultima cameră.