Era cineva acolo, dar nu Plesneală. Nici Cap-de-Mort…
Capitolul XVII
OMUL CU DOUĂ FEŢE
Era Quirrell.
— Tu! şuieră Harry.
Quirrell zâmbi. Nici un muşchi nu i se clinti de pe chip.
— Da, eu, zise el. Chiar mă întrebam când o să apari, Potter.
— Dar eu credeam că Plesneală…
— Severus? râse Quirrell, rece şi dispreţuitor.
Îi dispăruse şi bâlbâiala.
— Da, Severus… El era genul de spion băgăcios, nu-i aşa? Cine l-ar fi b-bănuit pe b-b-bietul pro-profesor Quirrell? se prosti el.
Harry nu putea înghiţi aşa minciună, pur şi simplu, nu putea!
— Dar Plesneală a încercat să mă omoare…
— Nu, eu am încercat asta! Buna ta prietenă, domnişoara Granger, mai-mai să mă dărâme, când s-a repezit să dea foc robei bietului Plesneală, la meciul de Vâjthaţ. Dar a reuşit să-mi distragă privirile de la tine. Alte câteva secunde şi te-aş fi dat jos de pe mătură! Aş fi reuşit mai devreme, dacă blegul de Plesneală n-ar fi zis un descântec, să te salveze!
— Plesneală? A vrut să mă salveze?
— Sigur! De ce crezi că a vrut să arbitreze următorul meci? Ca să nu mai încerc o dată să te omor! Fraier! Nu trebuia să-şi facă atâtea griji, tot nu puteam face nimic, cu Dumbledore de faţă. Toţi ceilalţi profesori au crezut că Plesneală a vrut să arbitreze, ca să-i facă pe Cercetaşi să piardă. Nu prea era iubit de nimeni. Ce pierdere de timp… Tot o să te omor în noaptea asta…
Quirrell pocni din degete. Funii subţiri apărură din senin şi se încolăciră strâns, în jurul lui Harry.
— Prea îţi bagi nasul peste tot, Potter, ca să te las să trăieşti! Tot tămbălăul pe care l-ai făcut de Halloween, când vroiam să văd ce este cu monstrul ăla care păzea Piatra.
— Tu i-ai dat drumul monstrului în şcoală?
— Bineînţeles! Mă pricep la chestii de-astea! Ai văzut ce i-am făcut ăluia din penultima cameră? Din nefericire, în timp ce toată lumea căuta monstrul, Plesneală, care mă suspecta deja, se dusese glonţ la etajul trei, ca să mă alunge de acolo. Toate au mers prost. Nu numai că monstrul nu a reuşit să-ţi vină de hac, dar prostul ăla de câine nici măcar nu i-a rupt piciorul lui Plesneală. Acum, stai binişor, Potter, trebuie să mă uit puţin în oglinda asta…
Doar în acel moment, Harry îşi dădu seama ce se afla în spatele lui Quirrell. Era Oglinda lui Erised.
— Oglinda asta e cheia tuturor eforturilor de a găsi Piatra Filozofală, zise Quirrell, apropiindu-se de rama oglinzii. Bănuiam eu că Dumbledore o să-mi vină cu chestii din astea… Dar bine că e la Londra… O să fiu departe, până se întoarce el…
Harry nu avea altă alternativă, decât să-l ţină de vorbă pe Quirrell şi să amâne cât mai mult momentul în care se va uita la oglindă.
— V-am văzut, pe tine şi pe Plesneală, în pădure, începu Harry.
— Da, zise Quirrell, dând ocol oglinzii, ca să se uite în spatele ei. Mă urmărea tot timpul, ca să-şi dea seama cât de departe ajunsesem… A încercat să mă sperie… Ca şi cum ar fi putut… Cu stăpânul meu, Cap-de-Mort, de partea mea…
Quirrell ieşi din spatele oglinzii şi începu să se holbeze în ea.
— O văd! Mă văd cum îi dau Piatra stăpânului meu… Dar unde e?!
Harry încerca să scape de frânghii, dar ele nu cedau.
Trebuia să-l împiedice pe Quirrell să se concentreze asupra oglinzii.
— Dar Plesneală părea să mă urască de moarte, mai încercă Harry.
— Da, te urăşte, zise Quirrell, absent. Numai Dumnezeu ştie cât de mult. Doar ştii că a învăţat la Hogwarts, împreună cu tatăl tău… Nu se înghiţeau deloc. Cu toate astea, nu-ţi dorea chiar moartea.
— Dar te-am auzit suspinând, acum câteva zile, credeam că te ameninţase Plesneală…
Pentru prima oară, pe faţa lui Quirrell licări frica.
— Uneori, nu sunt în stare să urmez toate instrucţiunile stăpânului meu. El e atât de puternic, iar eu aşa de slab…
— Vrei să spui că stăpânul tău era cu tine, în clasă? se sperie Harry.
— Este cu mine peste tot pe unde merg, zise Quirrell, mândru. L-am întâlnit în timpul unei călătorii în jurul lumii. Pe atunci, eram un tânăr idealist, cu fel de fel de prostii în cap, cu ideea de bine şi rău. Stăpânul Cap-de-Mort mi-a arătat cât de mult greşeam. Nu există bine şi rău, doar putere şi oameni mult prea slabi, ca să o poată obţine… De atunci, l-am slujit cu credinţă, deşi s-a întâmplat să-l mai şi dezamăgesc de câteva ori. A fost mereu foarte aspru cu mine. Mă cutremur şi acum când îmi amintesc, dar trebuia să fie aşa, nu poate ierta greşelile prea uşor. Cel mai nemulţumit a fost, când n-am reuşit să fur Piatra de la Gringotts. M-a pedepsit aspru şi m-a supravegheat cu mult mai multă atenţie…
Quirrell se opri. Harry îşi aminti călătoria cu Hagrid, Aleea Diagon… Cum de putuse să fie atât de nătăfleţ? Îl văzuse pe Quirrell chiar atunci, dăduse mâna cu el la „Ceaunul crăpat”.
Quirrell blestemă, pe înfundate.
— Nu înţeleg… Piatra e în interiorul oglinzii? Trebuie s-o sparg?
Mintea lui Harry lucra febril. „Ceea ce vreau eu acum, mai mult şi mai mult, este să găsesc Piatra, înaintea lui Quirrell” îşi zise el. „Dacă m-aş uita acum în oglindă, m-aş vedea găsind-o, deci, aş vedea unde este ascunsă. Dar cum să mă uit, fără să se prindă Quirrell ce intenţii am?”
Încercă să se tragă mai la stânga, să ajungă în faţa oglinzii, fără să-şi dea seama Quirrell, dar sforile din jurul gleznelor erau mult prea strâns legate. Se clătină şi căzu la pământ. Quirrell nici nu-l băgă în seamă, bolborosea ceva, încercând să-şi pună gândurile în ordine:
— Ce face oglinda asta? Cum funcţionează? Ajută-mă, stăpâne!
Şi, spre groaza lui Harry, o voce care părea să vină din trupul lui Quirrell, îi răspunse:
— Foloseşte-te de băiat… Ce mai stai?
Quirrell se întoarse spre Harry.
— Da… Potter, ia vino încoace!
Bătu din palme şi frânghia se desfăşură din jurul gleznelor lui Harry. Harry se ridică încetişor în picioare.
— Vino! îi zise Quirrell. Uită-te în oglindă şi spune-mi ce vezi!
Harry veni spre el.
„Trebuie să mint!” îşi zise el, disperat. „N-am altceva de făcut, decât să mint cu neruşinare!”
Quirrell veni mai aproape de el. Harry simţi un miros ciudat care venea din turbanul lui Quirrell. Închise ochii, păşi în faţa oglinzii şi îi deschise iar.
Mai întâi, îşi văzu propriul chip, palid şi speriat. Dar, imediat, reflexia din imagine zâmbi la el. Băgă mâna în buzunar şi scoase din el o piatră, de un roşu aprins. Făcu cu ochiul şi puse piatra la loc, în buzunar. Şi în acel moment, Harry simţi că-i cade ceva greu în buzunar şi asta nu mai era o părere! Incredibil, prin cine ştie ce minune, obţinuse Piatra Filozofală!
— Ei? Ce-ai văzut? întrebă Quirrell, nerăbdător.
Harry îşi luă inima în dinţi şi zise:
— Păi… domnul profesor Dumbledore îmi strângea călduros mâna… câştigasem Cupa Caselor, pentru Cercetaşi.
Quirrell începu să afurisească, printre dinţi.
— Pleacă din faţa oglinzii, lasă-mă pe mine, zise el, furios.
În timp ce Harry se retrăgea câţiva paşi, simţi Piatra în buzunar. Să încerce, oare, să evadeze?!
Dar nu apucă să facă cinci paşi, că se auzi o voce ascuţită, care venea din Quirrell, deşi buzele acestuia rămăseseră închise: