Mai intrase într-o altă încurcătură, când fusese găsit pe acoperişul cantinei şcolii. Dudley şi gaşca lui îl fugăriseră încontinuu pe Harry, până când băiatul se trezise pe acoperiş, spre marea uimire a celorlalţi, dar şi a lui! Familia Dursley primise o scrisoare foarte tăioasă de la diriginta lui Harry, prin care îi anunţa că nepotul lor se caţără pe clădirea şcolii. Degeaba a tot încercat el, de după uşa nişei în care fusese închis, să-i explice Unchiului Vernon că nu făcuse altceva, decât să sară din spatele unor cutii de gunoi, că nimeni nu-l crezu. Harry era convins că fusese purtat de vânt până pe acoperiş.
Dar astăzi, nu avea ce să se întâmple. Era chiar foarte fericit să petreacă o zi, chiar cu Dudley şi Piers, în afara şcolii, a nişei sale sau a sufrageriei cu miros de varză a doamnei Figgs.
În timp ce conducea, Unchiul Vernon i se plângea Mătuşii Petunia. Aşa obişnuia el, să i se plângă de colegii de serviciu, de Harry, de consiliul de conducere, de Harry, de bancă, de Harry, câteva dintre subiectele lui favorite. Azi, avea ce avea cu motocicletele.
— Aleargă ca nişte maniaci! Şi ce zgomot fac, ca nebunii! izbucnea el, în timp ce era depăşit de câte un motociclist.
— Am visat odată că eram pe o motocicletă zburătoare!
Unchiul Vernon, aproape să intre în maşina din faţă, de revoltat ce era. Întoarse fata lui mare si roşie, ca o sfeclă cu mustaţă, şi şuieră spre Harry:
— MOTOCICLETELE NU ZBOARĂ!
Dudley şi Piers chicoteau.
— Ziceam şi eu… era doar un vis, şopti Harry.
Dar în clipa următoare ar fi dat orice să nu fi zis nimic. Dacă urau ceva mai mult soţii Dursley, în afară de întrebările lui Harry, asta era ca cineva să vorbească despre un comportament anormal, fie în vis, în film sau chiar într-un desen animat. Până şi ideea li se părea periculoasă!
Era o duminică însorită si la Grădina Zoologică era foarte mare aglomeraţie. La intrare, soţii Dursley le cumpărară lui Dudley şi Piers îngheţate mari de ciocolată şi, fiindcă femeia de la intrare îl întrebă pe Harry ce doreşte, îi luară şi lui o acadea ieftină, cu aromă de lămâie. Era bună şi aia, se gândea Harry, uitându-se la gorila din cuşcă. Se scărpina în cap şi arăta întocmai ca Dudley, numai că nu era blondă!
Harry petrecu o dimineaţă splendidă, aşa cum nu-şi mai amintea să fi avut vreodată. Căuta să stea cât mai la o parte din calea unchilor lui şi a lui Dudley şi Piers, văzând că aceştia se cam plictisiseră de animale şi temându-se să nu se reîntoarcă la ocupaţia lor favorită, aceea de a-l lovi pe el. Au mâncat la restaurant şi, când pe Dudley îl apucară năbădăile că friptura lui nu era suficient de mare, Unchiul Vernon îi comandă alta şi îi dădu lui Harry prima friptură a lui Dudley.
Când se gândi mai târziu, Harry îşi dădu seama că ar fi trebuit să i se pară ciudat că totul mersese aşa bine până atunci.
După masă, se duseră să vadă reptilele. În cameră era întuneric şi răcoare, cu vitrine luminate în pereţi, de unde îi priveau tot felul de şopârle şi şerpi care se târau sâsâind peste pietre şi cioturi de lemn. Dudley şi Piers doreau să vadă cobrele veninoase şi şarpele boa uriaş, capabil să omoare un om în încleştarea lui. Dudley descoperi repede locul unde se afla şarpele. Era atât de mare, încât s-ar fi putut înfăşura de două ori în jurul maşinii Unchiului Vernon şi să o transforme într-o grămadă de fiare, dar acum n-avea chef, dormea liniştit. Dudley stătea cu nasul lipit de geam, zgâindu-se la solzii strălucitori.
— Fă-l să se mişte, îi ceru el tatălui său.
Unchiul Vernon bătu în geam, dar şarpele nici nu se clinti.
— Mai fă o dată! ordonă Dudley.
Unchiul Vernon ciocăni mai tare, dar cu acelaşi rezultat.
— Ce plictiseală! mormăi Dudley şi se îndepărtă.
Harry se apropie şi se uită intens la şarpe. Nu s-ar fi mirat să fi murit de plictiseală, bietul de el, sigur-singurel, fără nimeni care să-i ţină companie, numai oamenii aceia enervanţi, care făceau tot posibilul să-l deranjeze. Era chiar mai rău ca în cămăruţa lui, unde nu bătea decât Mătuşa Petunia la uşă, ca să îl trezească. El, cel puţin, se putea plimba prin casă, uneori.
Şarpele deschise brusc ochii somnoroşi şi se ridică, până când privirea lui ajunse la nivelul ochilor lui Harry şi îi făcu repede cu ochiul! Harry căscă ochii. Se uită de jur împrejur, să vadă dacă mai văzuse cineva. Dar nu era nimeni pe-aproape. Se uită la şarpe şi îi făcu şi el cu ochiul. Reptila făcu semn cu capul către Dudley şi Unchiul Vernon şi ridică o privire plictisită de moarte spre tavan, ca şi cum ar fi spus: „Vezi? Aşa mi se întâmplă toată ziua!”
— Cred că trebuie să fie tare plictisitor! îi spuse Harry, de după geam, deşi nu era convins că şarpele îl aude.
Şarpele dădu din cap mulţumit că îl înţelege cineva.
— De unde eşti tu, de fapt? îl întrebă Harry.
Şarpele îşi ridică puţin coada şi arătă spre plăcuţa de lângă vitrină: Boa constrictor, Brazilia.
— Era frumos acolo? continuă Harry.
Şarpele arătă din nou cu coada spre plăcuţă. Harry citi în continuare: Acest exemplar s-a născut şi a fost crescut la Grădina Zoologică.
— Ah, înţeleg, zise Harry. Deci, n-ai fost niciodată în Brazilia!
Şarpele scutură din cap, moment în care un urlet răsună în spatele lui, făcându-i pe amândoi să tresară:
— DUDLEY! DOAMNĂ DURSLEY! VENIŢI SĂ VEDEŢI CE FACE ŞARPELE ĂSTA!
Dudley se rostogoli spre ei, cât de repede fu în stare.
— La o parte! strigă el, dându-i un pumn în coaste lui Harry.
Luat prin surprindere, Harry se prăbuşi pe ciment. Ce s-a întâmplat mai apoi a fost ceva fulgerător, de care nimeni nu şi-a dat seama cu precizie. Într-o clipă, Dudley şi Piers erau cu nasurile lipite de geam, pentru ca în secunda următoare să scoată un urlet de groază.
Harry se ridică de jos şi observă că geamul care ţinea şarpele închis dispăruse! Şarpele îşi desfăşura şi îşi strângea inelele, şerpuind printre oamenii îngroziţi, care se îmbulzeau spre ieşiri. Pe când trecea pe lângă el, Harry ar fi putut să jure că îl auzise sâsâind: „Brazilia, aşteaptă-mă, vin! Mulţumesc, amigo!”
Paznicul reptilelor nu-şi mai revenea din şoc.
— Dar cum? Dar cum? tot repeta el. Cum a dispărut geamul din faţa şarpelui?!
Însuşi directorul Grădinii Zoologice îi făcu un ceai dulce Mătuşii Petunia, tot cerându-şi scuze peste scuze. Piers şi Dudley erau mai mult morţi, decât vii. Atât cât văzuse Harry, şarpele nu le făcuse nimic, şerpuise doar vesel pe la picioarele lor, în drum spre ieşire, dar, odată ajunşi în maşina Unchiului Vernon, Dudley le spuse cum aproape că îl muşcase de picior, în timp ce Piers le spunea cum l-a strâns, gata să-l omoare. Dar partea cea mai groaznică (cel puţin pentru Harry) a fost când, după ce s-a mai calmat, Piers a exclamat:
— Iar Harry vorbea cu el! Nu-i aşa, Harry?
Unchiul Vernon se abţinu până îl lăsară acasă pe Piers şi apoi îl luă în primire pe Harry. Era aşa de supărat, că abia putea vorbi.
— Du-te… nişă… mâncat nu! reuşi el cu greu să articuleze, înainte de a se prăbuşi într-un fotoliu, în timp ce Mătuşa Petunia se repezi să-i aducă un pahar mare de coniac, ca să-l mai calmeze.
Mai târziu, în nişa lui, Harry îşi dorea din tot sufletul ca măcar să fi avut şi el un ceas. Nu ştia cât era ceasul şi nu îşi dădea seama dacă ai casei adormiseră. Până atunci, nu putea să rişte să iasă pe furiş, să caute ceva de mâncare la bucătărie.