— Minte!… Minte!…
— Potter, vino imediat înapoi! urlă Quirrell. Spune-mi adevărul, ce-ai văzut în oglindă?
Vocea vorbi din nou:
— Lasă-mă pe mine să vorbesc cu el, faţă-n faţă!
— Stăpâne, eşti slăbit încă…
— Am destulă forţă… pentru asta…
Harry se simţi ca şi cum ar fi fost iar înlănţuit de Laţul Diavolului. Se uita, împietrit, cum Quirrell îşi scoate turbanul. Ce era asta? Fără turban, capul lui Quirrell era incredibil de mic. Apoi, Quirrell se întoarse încet cu spatele.
Harry ar fi urlat de groază, dacă ar fi putut, dar din gât nu-i ieşi nici un fel de sunet. În spatele capului lui Quirrell era altă faţă, cea mai fioroasă pe care o văzuse vreodată. Era albă ca varul, cu doi ochi roşii, strălucitori, cu două tăieturi, în loc de nări, ca la şerpi.
— Harry Potter, şuieră vocea.
Harry încercă să facă un pas înapoi, dar picioarele nu-l mai ascultau.
— Vezi cum am ajuns, continuă faţa. O biată umbră şi vapori… Capăt formă, numai când intru în corpul cuiva… întotdeauna am găsit inşi dornici să mă lase să pătrund în minţile şi inimile lor… Sângele de unicorn mi-a dat puteri, în ultimele săptămâni… l-ai văzut în pădure pe credinciosul Quirrell bându-l pentru mine… De îndată ce o să obţin Elixirul Vieţii, o să-mi pot crea un corp propriu… Dar să revenim… De ce nu-mi dai Piatra din buzunar?
Ştia, deci! Brusc, Harry simţi cum îi revine sângele în picioare. Se dădu înapoi, împleticindu-se.
— Nu fi prost, mârâi faţa. Mai bine te-ai gândi la viaţa ta şi mi te-ai alătura… sau o să sfârşeşti ca părinţii tăi… Au murit, implorându-mi iertarea…
— MINCINOSULE! izbucni Harry.
Quirrell se apropia cu spatele de Harry, pentru ca stăpânul lui, Cap-de-Mort, să-l poată privi din faţă. Faţa diavolească rânjea acum…
— O, ce înduioşător, sâsâi Cap-de-Mort, întotdeauna i-am admirat pe cei curajoşi. Da, băiete, părinţii tăi au fost foarte curajoşi… L-am omorât întâi pe tatăl tău, după ce m-a înfruntat cu multă îndrăzneală. Mama ta n-ar fi trebuit să moară, dar te-a protejat pe tine… Hai, dă-mi Piatra, asta dacă nu vrei ca ea să fi murit degeaba…
— NICIODATĂ!
Harry o zbughi spre uşa în flăcări, dar vocea ţipă înfiorător:
— PUNE MANA PE EL!
În clipa următoare, mâna lui Quirrell îi strângea încheietura, iar cicatricea din frunte începu să-l ardă şi să-l înţepe dureros. I se părea că, din clipă în clipă, capul urma să i se despice în două. Scoase un urlet şi se luptă cu toate puterile sale. Spre surprinderea lui, Quirrell îi dădu drumul. Durerea din cap i se mai domoli şi Harry îl putu vedea pe Quirrell, zvârcolindu-se de durere, uitându-se cu groază la degetele sale. Ca din senin, îi apăruseră puzderie de băşici usturătoare.
— Pune mâna pe el! PRINDE-L! urlă iar Cap-de-Mort.
Quirrell se repezi asupra lui Harry şi îl trânti la pământ. Se aşeză pe pieptul lui şi începu să-l strângă de gât, cu ambele mâini. Harry suferea cumplit din cauza cicatricei, dar îl văzu pe Quirrell, urlând de durere.
— Stăpâne, nu mai pot să-l ţin! Ah, mâinile mele!
Şi Quirrell, deşi îl mai ţintuia încă la pământ cu genunchii, îşi desprinse mâinile de pe gâtul lui Harry, holbându-se îngrozit la palmele lui. Harry putu vedea că erau arse şi pline de băşici, care se spărseseră pe alocuri, lăsând la vedere carne vie.
— Atunci, omoară-l, idiotule, să se termine totul odată! strigă Cap-de-Mort.
Quirrell ridică mâna, pentru a iniţia un blestem de moarte, dar Harry, mai mult din instinct, se ridică puţin şi îi atinse faţa…
AAAAAAHH!
Quirrell se rostogoli la pământ, dându-i drumul lui Harry, cu faţa plină de arsuri şi băşici. Şi atunci Harry ştiu că nu-i putea atinge pielea, fără să sufere cumplit. Singura lui şansă era să-l ţină cu mâna pe Quirrell, să-l atingă, pentru a-i provoca suficientă suferinţă, ca să-l împiedice să rostească blestemul.
Harry sări în picioare şi îl apucă de braţ, strângându-l cât putea de tare. Quirrell urla înnebunit, încercând să-l dea la o parte pe Harry. Nici lui Harry nu-i era prea bine. Îl durea capul îngrozitor, cicatricea îi ardea ca focul. Orbit de durere, nu auzea decât urletele lui Quirrell şi strigătele lui Cap-de-Mort; „OMOARĂ-L! OMOARĂ-L!”
Mai auzea şi alte voci în capul lui care îl strigau, îndurerate: „Harry! Harry!”
Simţi că braţul lui Quirrell se eliberează din strânsoarea lui şi vederea i se întunecă. Totul era pierdut… pierdut… pierdut…
Ceva auriu strălucea deasupra capului său. Hoţoaica aurie! Încercă să o prindă, dar braţele îi erau prea slăbite.
Clipi de mai multe ori. Nu era hoţoaica. Era o pereche de ochelari. Ciudat…
Clipi din nou. Deasupra lui, Dumbledore îi zâmbea blând…
— Bună ziua, Harry, îi zise Albus Dumbledore.
Harry se uită fix la el. Apoi, îşi aduse aminte totul.
— Domnule, Piatra! E la Quirrell! Repede! Domnule…
— Stai liniştit, băiete, râse Dumbledore. Eşti cam în urmă cu evenimentele. Quirrell n-a pus mâna pe Piatra Filozofală!
— Atunci, cine? Domnule profesor, eu am încercat…
— Harry, stai liniştit, te rog! Altfel, Madam Pomfrey o să mă dea afară!…
Harry se mai linişti şi privi în jur. Îşi dădu seama că se afla în spital. Stătea într-un pat cu cearşafuri imaculate, iar pe măsuţa de lângă pat erau atâtea dulciuri, încât te puteai crede într-un magazin de dulciuri.
— Ţi le-au adus prietenii şi admiratorii tăi, zâmbi Dumbledore. Ce s-a întâmplat între tine şi profesorul Quirrell este un mare secret, aşa că îl ştie toată şcoala, normal! Cred că prietenii tăi, domnii Fred şi George Weasley, au vrut să-ţi trimită chiar un scaun de WC! Ca să te distrezi, desigur, dar Madam Pomfrey l-a confiscat imediat, zicând că nu este suficient de igienic!
— De când zac aici?
— De trei zile. Domnul Weasley şi domnişoara Granger or să fie fericiţi că ţi-ai revenit, erau foarte îngrijoraţi.
— Dar, domnule profesor, Piatra…
— Hm, văd că nu pot să te fac să nu te mai gândeşti la ce s-a întâmplat… Ei bine, Quirrell n-a reuşit să o ia de la tine. Am ajuns la timp, ca să împiedic acest lucru, deşi te descurcai foarte bine şi singur, trebuie s-o spun…
— Aţi primit bufniţa de le Hermione?
— Probabil că ne-am încrucişat în aer, la jumătatea drumului, fiindcă nici n-am ajuns bine la Londra, că am avut un presentiment că trebuia să mă aflu în locul de unde tocmai plecasem. În felul acesta, am ajuns la timp, să-ţi dau o mână de ajutor…
— Deci, dumneavoastră m-aţi ajutat…
— M-am temut că s-ar fi putut să fie mult prea târziu…
— Bine că aţi venit, nu mai puteam să-l împiedic multă vreme să ia Piatra…
— Nu m-am temut pentru Piatră, dragul meu, ci pentru tine… Efortul pe care l-ai făcut aproape că te-a ucis. Cât despre Piatră, ea a fost distrusă.
— Distrusă? Dar de ce? Prietenul dumneavoastră, Nicolas Flamel…
— Oh!… Ştii şi despre Nicolas?! zise Dumbledore, încântat. Ai făcut lucrurile cum trebuie, ai cercetat şi ai aflat totul… Ei bine, am stat de vorbă cu Nicolas şi amândoi am ajuns la concluzia că aşa e mai bine.
— Dar asta înseamnă că el şi soţia lui vor muri, nu-i aşa?
— Mai au încă suficient Elixir, ca să-şi pună afacerile în ordine şi apoi, ei, da, vor muri…
Dumbledore zâmbi, văzând uimirea de pe faţa lui Harry.