— Pentru un tânăr, ca tine, aşa ceva poate părea de neacceptat, dar pentru Nicolas şi Pernelle e ca şi cum s-ar duce la culcare, după mult, mult, timp. Piatra Filozofală n-a fost ceva chiar atât de minunat. Doar avere şi o groază de ani de trăit! Din păcate, oamenii aleg mai degrabă aceste două lucruri, oricât de nefericiţi i-ar face…
Harry stătea în pat, negăsind ce să spună. Dumbledore fredonă ceva şi se uită pe tavan.
— Ştiţi la ce m-am gândit, domnule profesor? Acum, că nu mai e Piatra Filozofală, Cap-de… adică, Ştim-Noi-Cine…
— Poţi să-i spui Cap-de-Mort, fără frică. Întotdeauna să spui lucrurilor pe nume. Frica de a rosti numele unui lucru te duce până la urmă la frica de acel lucru, în mod special.
— Ei bine, domnule, Cap-de-Mort va căuta acum alte modalităţi să se reîntrupeze, nu-i aşa? N-a dispărut cu totul…
— Nu, Harry, n-a dispărut… Se ascunde pe undeva, în căutarea altui trup, în care să-şi facă sălaş… Nefiind viu, cu adevărat, nici nu poate fi ucis. L-a lăsat pe Quirrell să moară, n-are milă de supuşii lui credincioşi, cum nu are nici de duşmanii lui. Acum l-ai împiedicat, pentru moment, să se reîntrupeze, şi să sperăm că data viitoare se va instala într-un corp dornic să-l înfrunte într-o bătălie care pare fără sorţi de izbândă sau poate va fi iar împiedicat de cineva şi astfel nu va mai ajunge niciodată în puteri…
Harry dădu din cap, dar se opri repede, că începu iar să-l doară fruntea.
— Domnule, zise Harry mai departe, aş vrea să vă întreb mai multe lucruri, dacă puteţi să-mi răspundeţi… Vreau să ştiu adevărul despre…
— Adevărul! suspină Dumbledore. Ce lucru frumos, dar teribil, în acelaşi timp. Trebuie tratat cu multă grijă. Oricum, o să-ţi răspund la întrebările tale, în afară de cazul în care un motiv foarte serios mă va opri să o fac, şi în acest caz te rog să mă ierţi. Nu vreau să-ţi spun minciuni.
— Ei bine, Cap-de-Mort mi-a spus că a ucis-o pe mama, numai fiindcă a vrut să mă protejeze. De ce vroia să mă omoare?
Dumbledore oftă din toţi rărunchii.
— Din nefericire, asta e o întrebare la care nu îţi pot răspunde. Nu azi şi nu acum. Într-una din zile, o să afli. Nu te mai gândi acum la asta, Harry… Ştiu că nu-ţi place deloc ce auzi, dar va veni o zi când vei fi pregătit şi atunci o să afli.
Harry ştia că degeaba s-ar fi străduit să-l convingă.
— Dar de ce nu putea să mă atingă Quirrell?
— Mama ta a murit ca să te salveze pe tine. Dacă e ceva pe care nu-l înţelege Cap-de-Mort, acel lucru e dragostea. El n-a înţeles că o dragoste atât de puternică, aşa cum a fost cea a mamei tale pentru tine, lasă urme adânci. Nu o cicatrice sau vreun semn vizibil… Dacă ai fost iubit atât de mult de cineva, chiar dacă acea persoană s-a stins demult, dragostea ei te protejează pe vecie. La tine, acest semn e în chiar pielea ta. Din această cauză, Quirrell, lacom şi ambiţios, împărţindu-şi sufletul cu Cap-de-Mort, nu te-a putut atinge. Era o nebunie, pur şi simplu, să vrea să atingă pe cineva marcat de un sentiment aşa puternic.
Dumbledore privea acum cu mare interes o pasăre de pe pervazul ferestrei, pentru a-i da timp lui Harry să-şi şteargă ochii cu marginea cearşafului.
— Şi Pelerina Fermecată, ştiţi cine mi-a trimis-o? întrebă Harry, când reuşi să-şi regăsească vocea.
— Ei, tatăl tău mi-a lăsat-o mie în păstrare, iar eu m-am gândit că a venit timpul să ţi-o dau. Hm, lucruri folositoare, făcu domnul Dumbledore cu ochiul. Tatăl tău o folosea numai când vroia să mai ia ceva din frigider pe furiş!
— Şi mai e ceva…
— Hai, zi…
— Quirrell şi Plesneală…
— Profesorul Plesneală, Harry.
— Da, mă scuzaţi. Quirrell zicea că profesorul Plesneală mă ura, numai fiindcă îl urâse şi pe tatăl meu. E adevărat?
— Ei, nu se urau, chiar… Se detestau… Ceva în genul relaţiei tale cu Draco. Apoi, tatăl tău a făcut ceva, pe care Severus nu i l-a iertat niciodată…
— Ce anume?
— I-a salvat viaţa!
— Cum?!?
— Da, zise Albus Dumbledore, visător. E ciudat cum funcţionează mintea omenească, nu-i aşa? Profesorul Plesneală nu s-a împăcat niciodată cu gândul că îi este dator tatălui tău… Cred că de aceea s-a străduit atât să te protejeze tot anul, fiindcă a simţit că aşa se va achita faţă de tatăl tău. Apoi, putea să continue să-l urască liniştit…
Harry se strădui să înţeleagă acest lucru, dar capul începu să îi zvâcnească iar, aşa că se opri.
— Şi ar mai fi ceva, domnule profesor…
— Doar… ceva?!
— Cum se face că Oglinda lui Erised mi-a dat mie Piatra?
— Ah, mă bucur că ai pus întrebarea asta. Asta a fost una dintre ideile mele strălucite. Şi, fiindcă suntem numai noi doi, pot să mă laud puţin: asta spune ceva. Numai cel care dorea să o găsească şi nu să o folosească, putea obţine Piatra Filozofală! Toţi ceilalţi se puteau vedea în oglindă, adunând averi după averi sau bând din Elixirul Vieţii. Uneori, mă mir şi eu cât de profund pot gândi… Gata, ajunge cu întrebările! Îţi propun să începi să ronţăi din dulciurile astea. Ah, câte bunătăţi! Bomboane de la Bertie Boot! Ştii, când eram ca tine, am fost suficient de ghinionist să dau peste o bomboană cu gust de vomă, de am crezut că n-o să mai suport în viaţa mea bomboanele astea… Şi, totuşi, mă dau în vânt după ele… Pot să iau şi eu una?
Domnul Dumbledore zâmbi fericit şi luă o bomboană.
— Ahh! Puah! Iar!
Madam Pomfrey era o femeie foarte de treabă, dar şi foarte strictă.
— Cinci minute, vă rog, o imploră Harry.
— Nici un minut!
— Dar pe domnul profesor Dumbledore l-aţi lăsat…
— Cred şi eu, el e directorul şcolii! Gata! Acum ai nevoie de odihnă…
— Dar stau doar în pat şi mă uit pe pereţi. Vă rog…
— Bine, bine… Cinci minute numai!
Şi îi lăsă pe Ron şi Hermione să intre.
— Harry!
Hermione era gata, gata, să-i sară iar de gât, dar Harry îi fu recunoscător că se abţinuse la timp, fiindcă durerea din cap tot nu-i dădea pace.
— Oh, Harry am fost convinşi că… Domnul Dumbledore era foarte îngrijorat…
— Toată şcoala vorbeşte numai despre asta. Cum a fost, de fapt?
Era unul dintre cazurile în care povestea adevărată era chiar mai stranie şi palpitantă decât cea mai gogonată minciună. Harry le povesti totul cu lux de amănunte: Quirrell… Oglinda… Piatra… şi Cap-de-Mort. Ron şi Hermione erau publicul perfect. Punctau povestea, în momentele ei mai picante, cu „Ah!” şi „Vai!”, iar când Harry le povesti ce se afla sub turbanul lui Quirrell, urlară de-a binelea.
— Deci, Piatra a fost distrusă? întrebă Ron. Flamel şi soţia lui vor muri în curând?
— Şi eu m-am mirat de asta, dar domnul profesor Dumbledore a spus… Stai, cum a spus? Da, „pentru o minte sănătoasă şi bine organizată, moartea nu este decât pasul spre o nouă aventură!”
— Întotdeauna am spus că-i lipseşte o doagă, făcu Ron.
— Dar vouă, ce vi s-a întâmplat?
— Ei bine, începu Hermione, eu am plecat imediat, după cum ştii, şi mi-a trebuit ceva timp să-l fac pe Ron să-şi vină în simţiri, după care ne-am dus la locaşul bufniţelor şi am trimis-o pe Hedwig să-l anunţe pe domnul Dumbledore. În holul de la intrare, ne-am întâlnit însă cu el. El ştia deja, fiindcă imediat ne-a întrebat: „Harry s-a dus după el, nu-i aşa?” Şi s-a repezit imediat la etajul trei.