Unchiul Vernon deschise plicul maroniu, strâmbă din nas la vederea facturii şi citi vederea de la sora lui.
— Marge nu se simte bine! o informă el pe Mătuşa Petunia. A mâncat ceva alterat şi…
— Tată! strigă Dudley ca un apucat. Uite la Harry!
Tocmai deschisese plicul şi era gata să citească scrisoarea, care era şi ea scrisă tot pe o foaie de pergament, când Unchiul Vernon i-o smulse din mână.
— E scrisoarea mea! strigă Harry, încercând să o ia înapoi.
— Hm, şi cine, mă rog, să-ţi scrie ţie? întrebă Unchiul Vernon dispreţuitor, aruncându-şi ochii pe scrisoare.
Faţa lui trecu de la roşu la verde, mai repede ca luminile unui semafor. Şi nu se opri aici. În câteva clipe, se făcu albă ca hârtia.
— P-P-Petunia! abia reuşi el să îngaime.
Dudley încercă să-i smulgă scrisoarea, dar Unchiul Vernon nu îl lăsă. Mătuşa Petunia o luă, dar după ce citi primul rând, păru pe punctul de a leşina. Îşi duse mâna la gât, ca şi cum s-ar fi sufocat.
— Vernon! O, Doamne, Vernon!
Se uitau unul la altul, părând să fi uitat că Dudley şi Harry erau în cameră. Dudley nu mai pomenise până atunci să fie ignorat în halul ăla. Îi dădu una cu bastonul tatălui său, destul de tare.
— Vreau să citesc şi eu scrisoarea! comandă el.
— Şi eu! Doar e scrisoarea mea! zise şi Harry, furios.
— Afară! Amândoi! strigă Unchiul Vernon, punând scrisoarea la loc, în plic.
Harry nici nu se clinti.
— VREAU SCRISOAREA MEA! strigă el.
— Eu vreau să ştiu ce scrie în ea! strigă şi Dudley.
— AFARĂ! urlă Unchiul Vernon care îi luă de guler şi îi scoase în hol, trântind uşa bucătăriei în nasul lor.
Harry şi Dudley se înfruntară într-o scurtă ambuscadă, bătându-se pe locul privilegiat: gaura cheii! Câştigă Dudley, în timp ce Harry, cu ochelarii spânzurându-i de o ureche, rămase culcat pe burtă, să privească în bucătărie prin crăpătura de sub uşă.
— Vernon! spunea Mătuşa Petunia. Uită-te la adresă! De unde ştiu ei unde doarme? Ce crezi, ne supraveghează casa?
— Supraveghează! ? Spionează, vrei să zici! Oricum, e clar că sunt pe urmele noastre! murmură Unchiul Vernon, îngrozit.
— Dar, ce facem, Vernon? Le răspundem şi le spunem că nu vrem să avem de-a face cu…
Harry vedea papucii negri şi lucioşi ai Unchiului Vernon, străbătând bucătăria de la un capăt la altul.
— Nu! hotărî Unchiul Vernon. Îi ignorăm! Dacă or să vadă că nu îi băgăm în seamă, poate… Da, aşa e cel mai bine!
— Dar…
— Nu vreau aşa ceva în casa mea, Petunia! N-am jurat noi când l-am luat în casă că o să ignorăm o astfel de absurditate?
Seara, când veni de la serviciu, Unchiul Vernon făcu ce nu mai făcuse niciodată: îl vizită pe Harry în nişa lui de sub scară.
— Unde e scrisoarea? îl întrebă Harry, de îndată ce unchiul său se strecură prin uşiţa. Cine mi-a scris?
— Nimeni! Ţi-a fost adresată ţie, din greşeală. Am ars-o! răspunse sec Unchiul Vernon.
— N-a fost nici o greşeală! Scria clar: Nişa de sub scări!
— Gura! urlă Unchiul Vernon şi câţiva păianjeni fură luaţi de suflu de pe tavan şi aruncaţi pe jos.
Unchiul Vernon respiră adânc de câteva ori şi reuşi chiar să schiţeze un zâmbet schimonosit.
— Şi… apropo de nişă. Vezi, tu, Harry, mătuşa ta şi cu mine ne-am gândit că acum eşti cam mare pentru ea, aşa că o să te muţi în celălalt dormitor al lui Dudley! zise el cu greu.
— De ce? întrebă Harry.
— Nu mai pune atâtea întrebări şi mută-ţi lucrurile. Imediat!
Casa familiei Dursley avea patru dormitoare: unul pentru Unchiul Vernon şi Mătuşa Petunia, unul pentru musafiri (sora Unchiului Vernon, de obicei), unul în care dormea Dudley şi unul în care Dudley îşi ţinea jucăriile şi tot ce nu dădea bine în camera lui. A fost de ajuns un singur drum în susul scărilor, pentru ca Harry să-şi ducă toate lucrurile sale în dormitorul de la etaj. Aproape tot ce se afla aici era stricat sau spart. Camera video, primită în urmă cu o lună, era deasupra unui compresor de jucărie, cu care dărâmase cuşca câinelui din vecini. În colţ se afla primul televizor al lui Dudley, căruia îi spărsese ecranul cu piciorul fiindcă fusese anulat programul care îi plăcea lui cel mai mult. Mai era şi o colivie în care fusese odată un papagal, pe care Dudley îl schimbase pe o armă cu aer comprimat, care acum zăcea părăsită pe un raft, cu vârful îndoit, pentru că Dudley lovise cu ea în perete. Alte rafturi erau înţesate cu cărţi, singurele lucruri din acest dormitor, care păreau să nu fi fost atinse niciodată.
De jos, urcă glasul miorlăit al lui Dudley, care îi spunea mamei lui:
— Nu vreau să stea în camera aia, am nevoie de ea, fă-l să plece!
Harry suspină şi se întinse pe pat. Ieri, ar fi dat orice să ajungă în camera asta, dar astăzi şi-ar fi dorit să se afle mai bine în nişa de sub scări, cu scrisoarea, decât aici, fără scrisoare.
A doua zi, la micul dejun, toată lumea tăcea. Dudley nu îşi revenise din şoc. Ţipase, ameninţase, îl altoise pe tatăl lui cu bastonul de la Smeltings, o lovise cu piciorul pe mama lui, se prefăcuse că-i este rău, îşi aruncase broasca ţestoasă pe acoperişul serei, dar tot nu primise dormitorul înapoi. Gândindu-se la ziua de ieri, Harry regretă că nu deschisese scrisoarea în hol. Unchiul Vernon şi Mătuşa Petunia îşi aruncau priviri sumbre.
Când sosi poştaşul, Unchiul Vernon, care încerca să se poarte frumos cu Harry, îl trimise pe Dudley să aducă scrisorile. Îl auziră cum pe tot drumul spre hol dădea cu bastonul în tot ce-i ieşea în cale. Apoi auziră un urlet:
— Alta! Altă scrisoare pentru Harry Potter! Domnului Harry Potter, Dormitorul mic, Aleea Boschetelor nr. 4…
Cu un ţipăt înăbuşit, Unchiul Vernon se repezi în hol, cu Harry pe urmele lui. Unchiul Vernon trebui să se lupte pe podea cu Dudley, ca să-i smulgă scrisoarea din mână, lucru foarte dificil, deoarece Unchiul Vernon trebuia să-i ţină piept şi lui Harry, care îl apucase de grumaz, pe la spate. După un minut de luptă acerbă şi confuză, în care fiecare primi puzderie de lovituri de baston de la Dudley, Unchiul Vernon, gâfâind din greu, reuşi să se ridice în picioare, strângând în pumn scrisoarea lui Harry.
— Du-te în nişa ta, adică, vreau să spun, în dormitorul tău! şuieră el. Pleacă şi tu, Dudley, pleacă odată!
Harry înconjură de câteva ori noua lui cameră. Era cineva care ştia că se mutase din nişa de sub scări şi că nu primise prima scrisoare. Însemna, oare, că va mai încerca? De data asta, o să aibă grijă să nu mai dea greş. Avea un plan.
A doua zi, dimineaţa, ceasul deşteptător, abia reparat, sună la ora şase. Harry îl opri repede şi se îmbrăcă în linişte, nu trebuia să-i trezească pe cei din casă. Coborî scările pe furiş, fără să aprindă nici o lumină. Avea să-l aştepte pe poştaş la colţul străzii ca să-i dea lui scrisorile de la adresa Aleea Boschetelor nr. 4. Inima îi bătea cu putere, în timp ce se îndrepta spre uşa din faţă…
— AAAAAH!
Sări în aer îngrozit. Călcase pe ceva mare cât un dovleac… pe ceva… viu!
Imediat se aprinseră luminile pe scări şi Harry îşi dădu seama că acel ceva mare şi ca un dovleac era chiar faţa Unchiului Vernon! Unchiul Vernon dormea în faţa uşii, într-un sac de dormit!
Era cât se poate de limpede că avusese aceeaşi idee ca Harry! Urlă neîntrerupt la Harry, timp de jumătate de oră, după care îl trimise să facă un ceai. Harry îşi târî necăjit picioarele spre bucătărie şi când se întoarse cu ceaiul văzu că poşta aterizase în poala Unchiului Vernon. Harry putu să vadă trei scrisori scrise cu cerneală verde.