— Vreau…, începu el, dar nu mai continuă, fiindcă îl văzu pe Unchiul Vernon rupând scrisorile în faţa ochilor lui.
Unchiul Vernon nu se duse la serviciu în ziua aceea, ci bătu în cuie deschizătura cutiei de scrisori.
— În felul acesta, îi explică el Mătuşii Petunia, dacă or să vadă că n-au unde să lase scrisori, or să se lase păgubaşi!
— Nu prea cred, Vernon, spuse Mătuşa Petunia, sceptică.
— Dragă Petunia, minţile acestor oameni lucrează într-un mod ciudat, nu ca în cazul nostru, o linişti el pe Mătuşa Petunia, încercând să bată un cui cu bucata de prăjitură cu fructe, pe care tocmai i-o adusese soţia lui.
Vineri, sosiră nu mai puţin de douăsprezece scrisori pentru Harry. Fiindcă nu încăpuseră prin deschizătura cutiei de scrisori, fuseseră împinse pe sub uşă, îndoite pe la margini, iar câteva fuseseră forţate prin gemuleţul toaletei de la parter.
Unchiul Vernon rămase iar acasă şi blocă toate crăpăturile pe unde ar fi putut să încapă ceva. În tot acest timp, fredona „Pe vârfuri, printre lalele” şi tresărea şi la cel mai mic zgomot.
Sâmbătă, lucrurile începură să scape de sub control. Douăzeci şi patru de scrisori pentru Harry îşi făcură drum în casă, înghesuite în carapacele ouălor pe care lăptarul, uimit peste poate, i le înmâna Mătuşii Petunia prin geamul de la sufragerie. În timp ce Unchiul Vernon, furios, dădea telefoane peste telefoane la poştă şi la lăptărie, doar, doar, o găsi pe cineva căruia să i se plângă, iar Mătuşa Petunia măcina scrisorile în robotul ei de bucătărie.
— Cine, oare, o fi aşa de înnebunit să intre în legătură cu tine? îl întrebă Dudley pe Harry.
Nu mai putea de curiozitate.
Duminică dimineaţa, Unchiul Vernon stătea la masa din bucătărie, obosit, dar foarte mulţumit.
— Duminica nu vine poştaşul! zise el şi scăpă nişte marmeladă pe ziar. Azi am terminat-o cu scrisorile alea afurisite!
Chiar în timp ce vorbea, se auzi un zumzet pe coşul de la soba din bucătărie şi, una după alta, ca nişte gloanţe… BANG! BANG! treizeci şi patru de scrisori îl loviră în ceafă, una câte una, pe Unchiul Vernon! Cei trei se feriră din calea lor, dar Harry sări să prindă şi el una.
— Afară! AFARĂ! strigă Unchiul Vernon şi îl luă pe Harry de după mijloc târându-l în hol.
După ce ieşiră şi Mătuşa Petunia şi Dudley, acoperindu-şi faţa cu mâinile, Unchiul Vernon se repezi şi închise uşa de la bucătărie. Încă se mai auzeau sosind ultimele scrisori, nimerind în pereţi sau pe podea.
— Gata! M-am săturat! zise Unchiul Vernon, încercând să pară calm, dar smocurile pe care şi le smulgea din mustaţă dovedeau contrariul. Aştept să împachetaţi şi ne mutăm în altă parte! Imediat! Nu împachetaţi prea multe lucruri! Şi nu vreau să aud nici un protest!
Arăta şi mai fioros cu jumătate din mustaţă lipsă, aşa că nimeni nu îndrăzni să spună nici pâs! Zece minute mai târziu, ieşeau pe uşile de curând baricadate şi se urcau în maşină. Unchiul Vernon porni, grăbindu-se să iasă în autostradă. Dudley se foia îmbufnat pe scaunul din spate. Tatăl lui îndrăznise să-i dea una peste cap, când se moşcăia să împacheteze televizorul, computerul şi geanta cu jocurile pe computer.
Merseră şi tot merseră. Nici chiar Mătuşa Petunia nu îndrăznea să întrebe încotro mergeau. Din când în când, Unchiul Vernon cotea brusc, mergând o perioadă în direcţie total opusă.
— Să ne piardă urma… Aşa, să nu ne mai găsească, zicea el, ori de câte ori făcea câte o cotitură bruscă.
Nu s-au oprit toată ziua, nici să mănânce, nici să bea ceva. La căderea nopţii, Dudley urla de-a binelea. Nu mai păţise niciodată aşa ceva. Era flămând, pierduse cinci emisiuni preferate la televizor şi nu mai trecuse niciodată atât de mult timp, fără ca el să nu doboare vreun extraterestru pe computer!
Într-un târziu, Unchiul Vernon se opri în faţa unui hotel sărăcăcios, de la marginea unui oraş. Dudley şi Harry împărţiră aceeaşi cameră, cu pat dublu, cu nişte cearşafuri umede şi cu miros de mucegai. Dudley începu imediat să sforăie, dar Harry rămase treaz pe pervazul ferestrei, uitându-se la luminile maşinilor şi punându-şi puzderie de întrebări…
A doua zi, la micul dejun, mâncară fulgi de porumb, vechi de când lumea, şi roşii din conservă, pe pâine prăjită. Tocmai terminaseră de mâncat, când se apropie de masa lor patroana hotelului.
— Scuzaţi, zise ea, este cineva dintre dumneavoastră Harry Potter? Am primit cam vreo sută din astea la recepţie, pentru dumnealui.
Şi femeia arătă o scrisoare, pe care se vedea scris cu cerneală verde:
Domnului Harry Potter
Camera 17
Hotelul Gării
Cokeworth
Harry întinse mâna după scrisoare, dar Unchiul Vernon îi dădu una peste mână, spre uimirea femeii.
— Le iau eu! spuse înţepat Unchiul Vernon şi merse în urma femeii, spre recepţie.
— Dragul meu, n-ar fi mai bine să mergem acasă? sugeră Mătuşa Petunia, dar Unchiul Vernon păru să nu o audă.
Ce căuta, nimeni nu ştia. Îi conduse în adâncul unei păduri, ieşi din maşină şi privi de jur împrejur, clătină din cap, se urcă la loc în maşină şi porniră mai departe. La fel făcu şi când se aflară în plin câmp arat, la mijlocul unui pod suspendat şi într-o parcare supraetajată.
— Tati a înnebunit, nu? o întrebă Dudley pe Mătuşa Petunia în acea după-amiază.
Unchiul Vernon parcase pe o coastă pustie, îi încuiase în maşină şi plecase.
Începu să plouă. Picături mari cădeau pe acoperişul maşinii.
Dudley se încruntă:
— Azi e luni, vreau să stau undeva, în faţa unui televizor!
Luni. Harry îşi aminti ceva. Întotdeauna ştiai în ce zi a săptămânii erai numai după Dudley, din cauza emisiunilor lui preferate de la televizor. Mâine era marţi şi el împlinea unsprezece ani. Zilele lui de naştere nu erau la fel de frumoase ca ale lui Dudley, desigur… Anul trecut, primise în dar un umeraş şi nişte şosete vechi, pe care nu le mai purta Unchiul Vernon. Cu toate acestea, o dată împlineşti unsprezece ani!
Unchiul Vernon se întoarse, zâmbitor. Avea şi un pachet lunguieţ şi nu se obosi să răspundă, când Mătuşa Petunia îl întrebă ce cumpărase.
— Am găsit un loc perfect! Toată lumea, afară din maşină! Era foarte frig. Unchiul Vernon le arătă o stâncă golaşă, pierdută în mijlocul mării. Ceva mai pustiu şi mai dezolant era greu de imaginat. Un lucru era sigur: nu era nici un televizor acolo!
— Se anunţă furtună pentru la noapte, le spuse Unchiul Vernon şi îşi frecă mulţumit palmele. Domnul a fost amabil să ne împrumute barca lui.
Un bărbat fără dinţi se apropie de ei, clătinându-se şi aruncându-le priviri răutăcioase. Le arătă o barcă prăpădită, care se legăna la suprafaţa apei.
— Am luat şi nişte provizii, le spuse Unchiul Vernon. Îmbarcarea!
Era îngrozitor de frig. Din când în când, săreau stropi de apă, reci ca gheaţa, iar vântul îngheţat le biciuia feţele. Cam după o oră, ajunseră la stânca singuratică, unde coborâră, iar unchiul Vernon, alunecând şi împiedicându-se la tot pasul, îi conduse la o căsuţă dărăpănată. Înăuntru, era şi mai îngrozitor. Mirosea puternic a scoici stricate, vântul fluiera prin crăpăturile pereţilor, iar de foc nici nu putea fi vorba. Casa avea numai două camere.