Se ridică în capul oaselor ca ars, ascultând cu mare atenţie. Nu avea cum să se fi întors familia Dursley, era mult prea curând, şi oricum, nu le auzise maşina.
Pentru câteva clipe fu linişte, apoi se auziră voci.
Hoţi, îşi zise el, coborând din pat — însă o fracţiune de secundă mai târziu îşi dădu seama că hoţii ar fi vorbit în şoaptă, iar cine se plimba prin bucătărie era foarte clar că nu se străduia să o facă.
Îşi înşfăcă bagheta de pe noptieră şi rămase în faţa uşii de la cameră, ascultând din răsputeri. În momentul următor, tresări când broasca scoase un clic puternic şi uşa fu dată de perete.
Harry rămase nemişcat, privind dincolo de uşa deschisă către palierul întunecat de la etaj, ciulindu-şi urechile după alte sunete, însă fără să audă nimic. Ezită o clipă, apoi ieşi uşor şi în tăcere din cameră, ajungând la capătul scărilor.
Inima îi urcase până în gât. Văzu câţiva oameni care stăteau în umbra holului de dedesubt şi care se distingeau în lumina de pe stradă ce bătea prin uşa de sticlă; erau opt sau nouă, şi toţi, din câte îşi dădea seama, se uitau în sus la el.
— Lasă bagheta jos, băiete, înainte să scoţi ochii cuiva, zise o voce joasă ca un mormăit.
Inima lui Harry bătea necontrolat. Recunoscu vocea aceea, însă nu coborî bagheta.
— Domnul profesor Moody? zise el nesigur.
— Nu sunt foarte convins de „profesor”, mormăi vocea, nu am prea apucat să predau, nu-i aşa? Coboară, vrem să te vedem cum trebuie.
Harry îşi lăsă puţin bagheta în jos, însă nu slăbi strânsoarea şi nici nu se mişcă. Avea motive întemeiate să fie suspicios. Petrecuse de curând nouă luni în compania celui pe care el îl credea Ochi-Nebun Moody doar ca să afle că nu era deloc Moody, ci un impostor; mai mult, un impostor care, înainte să fie demascat, încercase să-l omoare. Însă înainte să se hotărască ce să facă mai departe, o a doua voce ceva mai răguşită pluti spre etaj.
— E în ordine, Harry. Am venit să te luăm.
Inima lui Harry tresări. Cunoştea şi vocea aceea, deşi nu o mai auzise de peste un an.
— D-domnul profesor Lupin? zise el, nevenindu-i să creadă. Dumneavoastră sunteţi?
— De ce stăm cu toţii pe întuneric? zise o a treia voce, aceasta cu totul nefamiliară, de femeie. Lumos.
Se aprinse vârful unei baghete, luminând holul cu razele sale magice. Harry clipi. Oamenii de jos erau îngrămădiţi în jurul capătului scărilor, privind concentraţi în sus, spre el, unii întinzându-şi gâtul ca să vadă mai bine.
Remus Lupin era cel mai aproape de el. Deşi era încă destul de tânăr, Lupin părea obosit şi destul de bolnav; avea mai multe fire cărunte decât ultima oară când îşi luase la revedere de la el, iar robele îi erau mai peticite şi mai zdrenţăroase ca oricând. Cu toate acestea, îi zâmbea larg lui Harry, care încercă să-i întoarcă zâmbetul, în ciuda stării sale de şoc.
— Aaaa, arată exact cum am bănuit, zise vrăjitoarea care ţinea ridicată bagheta aprinsă.
Părea cea mai tânără dintre ei; avea chipul palid, în formă de inimă, ochii negri scânteietori, şi părul scurt, ţepos, vopsit într-o nuanţă stridentă de violet.
— Salut, Harry!
— Da, înţeleg la ce te referi, Remus, zise un vrăjitor negru şi chel care stătea cel mai în spate, având o voce lentă, joasă şi purtând un singur inel în ureche. Arată exact ca James.
— În afară de ochi, zise un vrăjitor din spate cu părul argintiu cu un glas subţire. Ochii sunt ai lui Lily.
Ochi-Nebun Moody, care avea părul lung şi grizonant şi căruia îi lipsea o bucată mare din nas, se uita suspicios la Harry cu ochii săi asimetrici. Un ochi era mic, căprui şi sticlos, celălalt era mare, rotund şi de un albastru electric — ochiul magic care putea să vadă prin pereţi, prin uşi şi chiar prin ceafa lui Moody.
— Lupin, eşti sigur că el este? mormăi el. Ar fi tare interesant dacă ne-am întoarce cu cine ştie ce Devorator al Morţii care i-a furat înfăţişarea. Ar trebui să-l întrebăm ceva ce numai Potter cel adevărat ar putea să ştie. Doar dacă nu are cineva nişte Veritaserum?
— Harry, ce formă ia Patronusul tău? întrebă Lupin.
— De cerb, zise Harry neliniştit.
— El este, Ochi-Nebun, spuse Lupin.
Perfect conştient că toată lumea încă se holba la el, Harry coborî scările, vîrîndu-şi bagheta în buzunarul de la spate al blugilor, în timp ce se apropia.
— Nu pune bagheta acolo, băiete! tună Moody. Dacă se aprinde? Vrăjitori mai mari ca tine au rămas fără şezut, să ştii!
— Pe cine cunoşti tu care a rămas fără şezut? îl întrebă interesată femeia cu părul violet pe Ochi-Nebun.
— Nu-ţi face griji pentru asta, dar nu-ţi ţine bagheta în buzunarul din spate! mormăi Ochi-Nebun. Norme elementare de protecţie pentru baghete, nimeni nu se mai oboseşte cu asta, zise el, şchiopătând spre bucătărie. Şi să ştii că am văzut asta, adăugă el enervat, când femeia îşi roti ochii spre tavan. Lupin întinse mâna şi îl salută pe Harry.
— Cum te simţi? întrebă el, uitându-se atent la Harry.
— B-bine…
Lui Harry aproape că nu-i venea să creadă că era adevărat. Patru săptămâni fără să se întâmple nimic, nici cel mai mic semn al unui plan de a-l lua din Aleea Boschetelor, şi deodată un grup întreg de vrăjitori se plimbau ca la ei acasă, de parcă ar fi fost un aranjament de mult stabilit. Aruncă o privire spre oamenii din jurul lui Lupin; încă îl priveau cu atenţie. Fu foarte conştient de faptul că nu se pieptănase de patru zile.
— Sunt — aveţi mare noroc că familia Dursley este plecată… bâigui el.
— Noroc, ha! zise femeia cu părul violet. Eu sunt cea care i-am făcut să nu ne stea în cale. Le-am trimis o scrisoare prin poşta Încuiată în care îi anunţam că au fost aleşi să facă parte în Competiţia celor Mai Îngrijite Peluze din Toată Anglia. Chiar acum se îndreaptă spre decernarea premiilor… sau cel puţin aşa cred ei.
Harry avu o viziune fulgerătoare cu chipul unchiului Vernon când va realiza că nu existase nici o Competiţie a Celor Mai Îngrijite Peluze din Toată Anglia.
— Plecăm, nu-i aşa? întrebă el. Curând?
— Aproape imediat, zise Lupin, doar aşteptăm semnalul de plecare.
— Unde mergem? La Vizuină? întrebă Harry, plin de speranţă.
— Nu la Vizuină, nu, zise Lupin, îndreptându-l pe Harry spre bucătărie, în timp ce mănunchiul de vrăjitori îi urmau, cu toţii privindu-i curioşi pe Harry. E prea riscant. Ne-am stabilit sediul într-un loc nedetectabil. A luat ceva timp…
Ochi-Nebun Moody stătea acum la masa din bucătărie şi bea din termos, cu ochiul magic mişcându-i-se în toate direcţiile, uitându-se la numeroasele aparate de uz casnic.
— Harry, acesta este Alastor Moody, continuă Lupin, arătând spre Moody.
— Da, ştiu, zise Harry stânjenit.
Era ciudat să fie prezentat cuiva pe care crezuse că îl cunoscuse de un an.
— Şi aceasta este Nymphadora…
— Nu îmi spune Nymphadora, Remus, zise vrăjitoarea tânără cutremurându-se. Mă cheamă Tonks.
— Nymphadora Tonks, care preferă să fie cunoscută doar după numele de familie, termină Lupin.
— Şi tu ai face la fel dacă ai avea o mamă aiurită care te-a botezat Nymphadora, murmură Tonks.
— Iar el este Kingsley Shacklebolt.
Arătă el spre vrăjitorul negru înalt, care făcu o plecăciune.
— Elphias Doge.
Vrăjitorul cu voce subţire făcu semn cu capul.
— Dedalus Diggle…
— Ne-am mai întâlnit, chiţăi entuziasmatul Diggle, dându-şi jos jobenul violet.