— Îţi explic mai târziu, trebuie să mă grăbesc, ar trebui să fiu la întrunire — stai să îţi arăt unde o să dormi.
Ducând un deget la buze, îl conduse pe vârful picioarelor pe lângă două draperii lungi, mâncate de molii, în spatele cărora Harry bănui că trebuia să fi fost o altă uşă, şi după ce ocoli un suport mare de umbrele, care arăta de parcă ar fi fost făcut din picioare tăiate de trol, începură să urce pe o scară întunecată, trecând pe lângă un şir de capete micşorate, fixate pe nişte plăci pe perete. O privire mai atentă îi dovedi lui Harry că erau capete de spiriduşi de casă.
Uimirea lui Harry se aprofundă cu fiecare pas pe care îl făcea. Ce Dumnezeu căutau într-o casă care arăta de parcă i-ar fi aparţinut celui mai întunecat dintre vrăjitori?
— Doamnă Weasley, de ce — ?
— Ron şi Hermione or să-ţi explice totul, dragule, acum chiar trebuie să mă grăbesc, şopti distrată doamna Weasley. Acolo — ajunseseră la al doilea etaj — tu stai la a doua uşă pe dreapta. Te chem când se termină.
Şi coborî iar grăbită.
Harry traversă palierul murdar, apăsă pe clanţa de la cameră, care era în formă de cap de şarpe, şi deschise uşa.
Apucă să zărească o frântură din camera cu două paturi, cu tavanul înalt şi întunecos; apoi se auzi un ciripit puternic, urmat de un strigăt şi mai puternic, iar vederea îi fu complet blocată de o mare cantitate de păr foarte des. Hermione se aruncase asupra lui într-o îmbrăţişare care aproape că îl dădu jos, în timp ce micuţa bufniţă a lui Ron, Pigwidgeon, se învârtea entuziasmată în jurul capetelor lor.
— HARRY! Ron, a venit, a venit Harry! N-am auzit când ai sosit! Ah, ce faci? Eşti bine? Te-ai supărat pe noi? Sunt convinsă că da, ştiu că scrisorile noastre au fost inutile, însă nu am putut să-ţi spunem nimic, Dumbledore ne-a pus să jurăm că nu o s-o facem, ah, avem atâtea să-ţi povestim, şi tu de povestit nouă — Dementorii! Când am auzit — şi audierea de la Minister — e de-a dreptul insuportabil, am căutat peste tot, nu pot să te exmatriculeze, pur şi simplu nu pot, există o prevedere în Decretul de Restricţie Rezonabilă a Vrăjitorilor Minori pentru folosirea magiei în cazul situaţiilor de viaţă şi moarte…
— Hermione, lasă-l să respire, zise Ron zâmbind, în timp ce închidea uşa după Harry.
Părea să mai fi crescut cu câţiva centimetri în luna cât fuseseră despărţiţi, ceea ce îl făcea mai înalt şi mai deşirat ca niciodată, deşi nasul lung, părul roşu-aprins şi pistruii rămăseseră neschimbaţi.
Încă zâmbind larg, Hermione îi dădu drumul lui Harry.
Însă înainte ca acesta să poată să rostească un cuvânt, se auzi un sunet catifelat, un fluturat de aripi, şi ceva alb zbură de pe un dulap întunecat şi se aşeză delicat pe umărul lui Harry.
— Hedwig!
Bufniţa albă ca zăpada ţăcăni din cioc şi îl ciupi uşor de ureche cu drag, în timp ce Harry îi mângâia penele.
— Parcă a înnebunit, zise Ron. Aproape că ne-a omorât cu ciupitul când a adus ultimele scrisori de la tine, uită-te şi tu…
Îi arătă lui Harry degetul arătător de la mâna dreaptă, pe care se vedea o tăietură aproape vindecată, dar foarte adâncă.
— A, da, spuse Harry. Îmi pare rău, dar vroiam nişte răspunsuri, ştii tu…
— Prietene, am vrut să ţi le dăm, zise Ron. Hermione aproape că începuse să încărunţească, tot spunea că o să faci o prostie dacă vei rămâne de unul singur fără veşti, dar Dumbledore ne-a făcut să…
— … juraţi că nu o să-mi spuneţi, continuă Harry. Da, mi-a zis Hermione.
Lumina caldă care se aprinsese în sufletul lui când îşi văzuse cei mai buni prieteni se stinse, de parcă stomacul i-ar fi fost inundat de ceva rece ca gheaţa. Dintr-o dată — după ce o lună întreagă îşi tot dorise să-i vadă — simţi că ar fi preferat ca Ron şi Hermione să-l lase în pace.
Urmă o tăcere apăsătoare, timp în care Harry o mângâie mecanic pe Hedwig, fără să se uite la nici unul dintre cei doi.
— A părut să creadă că aşa era cel mai bine, zise Hermione cu jumătate de gură. Mă refer la Dumbledore.
— Da, spuse Harry.
Observă că şi mâinile ei purtau urmele ciocului lui Hedwig şi descoperi că nu îi părea rău deloc.
— Cred că şi-a zis că erai cel mai în siguranţă cu Încuiaţii… începu Ron.
— Zău? zise Harry, ridicând din sprâncene. A fost cumva vreunul dintre voi atacat de Dementori vara asta?
— Păi, nu — dar de asta a pus să fii urmărit mereu de oameni din Ordinul Phoenix.
Harry simţi un gol puternic în stomac, de parcă ar fi ratat o treaptă la coborâre. Deci, toată lumea ştia că era supravegheat, în afară de el.
— Şi totuşi, nu a prea funcţionat, nu-i aşa? zise Harry, străduindu-se să îşi menţină vocea egală. Până la urmă, tot a trebuit să mă descurc singur, nu?
— Era foarte supărat, spuse Hermione, cu o voce aproape îngrozită. Dumbledore. L-am văzut. Când a aflat că Mundungus a plecat înainte să i se termine tura. A fost înspăimântător.
— Ei bine, mă bucur că a plecat, zise Harry cu răceală. Dacă nu ar fi făcut-o, nu aş fi făcut vrăji şi probabil că Dumbledore m-ar fi lăsat pe Aleea Boschetelor toată vara.
— Nu-ţi faci… nu-ţi faci griji pentru audierea de la Ministerul Magiei? întrebă Hermione încet.
— Nu, zise Harry sfidător.
Se depărtă de ei, uitându-se în jur, cu Hedwig cuibărită cuminte pe umărul său, însă camera nu prea avea aerul să-l înveselească. Era umedă şi întunecată. O fâşie goală de pânză într-o ramă înflorată de tablou era tot ceea ce alunga goliciunea pereţilor jerpeliţi, şi când Harry trecu pe lângă ea, i se păru că aude pe cineva care se ascundea, râzând malefic.
— Şi de ce a vrut Dumbledore cu tot dinadinsul să mă ţină pe întuneric? întrebă Harry, încă încercând din răsputeri să vorbească degajat. V-aţi — hm — obosit cumva să-l întrebaţi?
Ridică privirea exact la timp pentru a-i vedea schimbând o privire care îi spuse că se comportau exact aşa cum se temuse că o vor face. Asta nu îi îmbunătăţi cu nimic starea de spirit.
— I-am zis lui Dumbledore că vrem să-ţi spunem ce se întâmplă, zise Ron. Crede-mă, prietene. Dar acum e foarte ocupat, l-am văzut doar de două ori de când am venit aici şi era destul de grăbit. Doar ne-a pus să jurăm că nu o să-ţi spunem lucruri importante când o să-ţi scriem, a zis că bufniţele ar putea fi interceptate, atâta tot.
— Tot ar fi putut să mă ţină la curent, dacă ar fi vrut, spuse Harry tranşant. Doar nu vreţi să cred că nu ştie alte metode de a trimite mesaje, în afară de bufniţe.
Hermione se uită la Ron şi apoi zise:
— Şi eu m-am gândit la asta. Dar nu a vrut să ştii nimic.
— Poate că are impresia că nu sunt de încredere, spuse Harry, urmărindu-le reacţiile.
— Nu fi prost, zise Ron, părând extrem de tulburat.
— Sau că nu pot să am singur grijă de mine.
— Bineînţeles că nu crede asta! spuse Hermione neliniştită.
— Şi atunci, cum de a trebuit să stau la familia Dursley, în timp ce voi doi aţi putut să fiţi implicaţi în tot ce se întâmplă aici? zise Harry, cu vorbele rostogolindu-se unele după altele ca un şuvoi, pe un ton din ce în ce mai ridicat. Cum de voi aveţi voie să ştiţi tot ce se întâmplă?
— Nu avem! îl întrerupse Ron. Mama nu ne lasă să ne apropiem de întruniri, spune că suntem prea mici.
Însă, înainte să mai zică ceva, Harry începu să strige.
— ŞI NU AŢI FOST LA ÎNTRUNIRI, MARE LUCRU! TOT AŢI FOST AICI, NU-I AŞA? TOT AŢI FOST ÎMPREUNĂ! EU, EU AM FOST BLOCAT LA FAMILIA DURSLEY O LUNĂ ÎNTREAGĂ! ŞI AM REZOLVAT MULT MAI MULTE DECÂT AŢI FĂCUT VOI VREODATĂ, IAR DUMBLEDORE O ŞTIE — CINE A SALVAT PIATRA FILOZOFALĂ? CINE A SCĂPAT DE CRUPLUD? CINE V-A SALVAT PIELEA AMÂNDURORA DE DEMENTORI?