— Hagrid, putem să ne aprindem baghetele? zise Hermione încet.
— Ăă… În ordine, îi şopti Hagrid. De fapt…
Se opri brusc şi se întoarse; Hermione intră direct în el şi căzu pe spate. Harry o prinse chiar înainte să atingă pământul.
— Poate că ar fi bine să ne oprim aici pentru o clipă, ca să pot să… vă prezint faptele, zise Hagrid. Adică, înainte să ajungem acolo.
— Perfect! zise Hermione, în timp ce Harry o punea pe picioare.
Murmurară amândoi „Lumos!” şi li se aprinseră vârfurile baghetelor. Chipul lui Hagrid apăru în întuneric la lumina celor două raze tremurânde şi Harry observă din nou că părea neliniştit şi trist.
— În ordine, zise Hagrid. Păi… ştiţi… ideea este că…
Trase aer în piept.
— Mă rog, este foarte posibil să fiu dat afară zilele astea, zise el.
Harry şi Hermione se uitară unul la celălalt şi apoi la el.
— Dar ai rezistat până acum… Începu Hermione. Ce te face să crezi că…
— Umbridge crede că eu i-am pus Nifflerul ăla în birou.
— Şi aşa şi este, spuse Harry, înainte să se poată abţine.
— Nu, da' de unde! spuse Hagrid indignat. Dacă are legătură cu creaturile magice, ea crede că are automat legătură şi cu mine. Ştiţi că de când m-am întors caută un prilej ca să scape de mine. Eu nu vreau să plec, bineînţeles, dar dacă nu ar fi… mă rog… circumstanţele speciale pe care sunt pe cale să vi le explic, aş pleca chiar acum, înainte să apuce să mă dea afară în faţa întregii şcoli, cum a făcut cu Trelawney.
Şi Harry, şi Hermione scoaseră nişte zgomote de protest, dar Hagrid îi opri cu o mişcare a mâinii sale enorme.
— Nu e sfârşitul lumii, o să pot să-l ajut pe Dumbledore după ce o să plec, pot să fiu de ajutor şi în Ordin. Iar voi o aveţi pe Grubbly-Plank — o să treceţi fără probleme de examene…
Vocea îi tremură, iar uriaşul amuţi.
— Nu vă faceţi griji pentru mine, spuse el repede, când Hermione încercă să-i atingă braţul.
Îşi scoase imensa batistă pătată din buzunarul vestei şi se şterse la ochi.
— Fiţi atenţi, nu v-aş spune toate astea dacă nu aş fi nevoit. Ştiţi, dacă plec… ei bine, nu pot să plec fără… fără să-i spun cuiva… pentru că o să am nevoie de ajutorul vostru. Şi de al lui Ron, dacă o să vrea.
— Sigur că o să te ajutăm, spuse Harry imediat. Ce vrei să facem?
Hagrid îşi trase nasul cu putere, şi fără să spună nimic, îl bătu pe Harry pe umăr cu o forţă atât de mare, încât Harry fu aruncat într-un copac.
— Ştiam eu că o să fiţi de acord, zise Hagrid în batistă, n-o să uit… niciodată… păi… hai… Încă puţin pe aici… aveţi grijă, sunt urzici…
Merseră în tăcere timp de alte cincisprezece minute; Harry deschise gura ca să întrebe cât mai aveau de mers, când Hagrid întinse mâna dreaptă ca să le facă semn să se oprească.
— Cu mare grijă, zise el încet. Acum, foarte încet…
Merseră înainte şi Harry văzu că se aflau în faţa unei movile mari şi netede, aproape la fel de înaltă ca Hagrid, pe care, cu un fior de groază, o confundă cu bârlogul unui animal enorm. Copacii fuseseră smulşi de la rădăcină peste tot în jurul movilei, astfel încât un loc viran înconjurat de mormane de trunchiuri şi tufişuri care formau un fel de gard sau baricadă, dincolo de care stăteau acum Harry, Hermione şi Hagrid.
— Doarme, şopti Hagrid.
Într-adevăr, Harry auzi un huruit ritmat în depărtare, rare suna ca zgomotul făcut de nişte plămâni enormi. Se uită cu coada ochiului la Hermione, care privea movila cu gura puţin deschisă. Părea complet îngrozită.
— Hagrid, zise ea într-o şoaptă abia audibilă peste zgomotul creaturii adormite, cine e?
Lui Harry i se păru ciudată această întrebare. Întrebarea la care se gândise el era „Ce e chestia asta?”.
— Hagrid, ne-ai spus… zise Hermione, cu bagheta tremurându-i acum în mână, ne-ai spus că nici unul nu a vrut să vină!
Harry îşi mută ochii de la ea la Hagrid şi apoi, când pricepu, se uită înapoi la movilă, cu un mic icnet de groază.
Marea movilă de pământ pe care el, Hermione şi Hagrid ar fi putut să stea fără probleme se mişca încet în sus şi în jos, o dată cu respiraţia ei joasă şi aspră. Nu era deloc o movilă. Era spatele încovoiat al cuiva care era evident un…
— Păi… aşa e… nu a vrut să vină, spuse Hagrid disperat. Dar a trebuit să-l aduc, Hermione, a trebuit!
— Dar de ce? întrebă Hermione, gata să plângă. De ce… poftim… vai, Hagrid!
— Am ştiut că, dacă îl aduc, zise Hagrid, şi el în pragul lacrimilor, şi… şi îl învăţ să fie puţin mai manierat… o să pot să-l duc afară şi să le arăt tuturor că e inofensiv!
— Inofensiv! spuse Hermione sfredelitor, iar Hagrid îi făcu disperat semn cu mâinile să coboare vocea, în timp ce creatura imensă din faţa lor mormăia răsunător şi se mişca în somn. El te-a rănit în tot acest timp, nu-i aşa? De asta eşti plin de răni!
— Nu e conştient de puterea lui! spuse Hagrid sincer. Şi evoluează, acum nu se mai opune aşa tare…
— Deci, de asta ţi-au trebuit două luni ca să te întorci acasă, spuse Hermione tulburată. Ah, Hagrid, de ce l-ai adus dacă nu vroia să vină? Nu ar fi fost mai fericit cu ai lui?
— Îşi băteau toţi jos de el, Hermione, pentru că e foarte mic! zise Hagrid.
— Mic? spuse Hermione. Mic?
— Hermione, nu puteam să-l las, spuse Hagrid, cu lacrimile şiroindu-i acum pe chipul învineţit, până în barbă. Ştii… e fratele meu!
Hermione se holbă la el, cu gura deschisă.
— Hagrid, când spui „frate”, zise Harry rar, vrei să spui… ?
— Mă rog… frate vitreg, se corectă Hagrid. Se pare că mama mea şi-a găsit un alt uriaş după ce l-a părăsit pe tata şi l-a avut pe Grawp, aici de faţă…
— Grawp? zise Harry.
— Da… păi, asta se aude când îşi spune numele, spuse Hagrid neliniştit. Nu prea vorbeşte în engleză… am încercat să-l învăţ… oricum, se pare că maică-sii nu i-a plăcut de el mai mult decât i-a plăcut de mine. Ştiţi, cu femeile de uriaş, ceea ce contează e să ai copii mari, iar el a fost mereu puţin în dezavantaj ca uriaş… are doar cinci metri jumătate…
— O, da, micuţ! spuse Hermione, cu un fel de sarcasm isteric. De-a dreptul minuscul!
— Îl băteau toţi… pur şi simplu nu am putut să-l las…
— Madame Maxime a vrut să-l aduceţi înapoi? întrebă Harry.
— Ea… păi, şi-a dat seama că era foarte important pentru mine, zise Hagrid, frângându-şi mâinile enorme. Dar… dar s-a cam săturat de el după o vreme, trebuie să recunosc… aşa că ne-am despărţit pe drumul spre casă… Însă mi-a promis că nu va spune nimănui…