Uriaşul dădu drumul vârfului copacului, care se balansă periculos, răspândind peste Hagrid o ploaie de ace de pin, după care se uită în jos.
— El, spuse Hagrid, ducându-se grăbit la locul unde erau Harry şi Hermione, este Harry, Grawp! Harry Potter! S-ar putea să vină să te vadă dacă eu o să plec, ai înţeles?
Uriaşul realiză abia atunci că Harry şi Hermione erau acolo. Îl urmăriră cu sufletul la gură cum îşi coborî capul mare ca un bolovan, ca să se uite nedumerit la ei.
— Şi ea este Hermione, da? Her…
Hagrid ezită. Întorcându-se spre Hermione, zise:
— Te superi dacă îţi zice Hermy, Hermione? E un nume prea greu de ţinut minte pentru el.
— Nu, nu, deloc, chiţăi Hermione.
— Ea este Hermy, Grawp! O să vină şi ea la tine! Nu-i aşa că e drăguţă? Doi prieteni cu care să poţi să… GRAWPY, NU!
Mâna lui Grawp ţâşni din senin spre Hermione; Harry o înşfăcă şi o trase înapoi după un copac, astfel încât pumnul lui Grawp zgârie trunchiul, dar nu prinse nimic.
— RĂULE CE EŞTI! îl auziră ţipând pe Hagrid, în timp ce Hermione se agăţă de Harry după copac, tremurând şi scâncind. EŞTI UN BĂIAT FOARTE RĂU! NU E BINE SĂ ÎNŞFACI — AU!
Harry îşi scoase capul de după trunchi şi îl văzu pe Hagrid întins pe spate, cu mâna la nas. Grawp, părând să nu mai fie interesat, se îndreptase şi trăgea iar de pin cât de mult îi permitea.
— Bun, zise Hagrid aspru, ridicându-se, ţinându-se cu o mână de nasul, care îi sângera şi cu cealaltă încleştată pe arbaletă, ei bine… gata… l-aţi cunoscut şi… şi acum o să ştie cine sunteţi, când o să vă întoarceţi. Da… păi…
Se uită în sus la Grawp, care acum trăgea de pin cu o expresie de plăcere relaxată pe chipul său ca de bolovan; rădăcinile scârţâiau, în timp ce le smulgea din pământ.
— Păi, presupun că e de ajuns pentru o zi, spuse Hagrid. Ne… ăă… ne întoarcem acum, da?
Harry şi Hermione încuviinţară din cap. Harry îşi puse iar arbaleta pe umăr, ţinându-se încă de nas, şi îi conduse din nou printre copaci.
Nimeni nu vorbi pentru o vreme, nici măcar când auziră bufnitura din depărtare care însemna că Grawp smulsese în sfârşit pinul. Chipul lui Hermione era palid şi avea o expresie rigidă. Harry nu ştia ce să spună. Ce Dumnezeu avea să se întâmple când avea să afle cineva că Hagrid îl ascunsese pe Grawp în Pădurea Interzisă? Şi promisese că el, Ron şi Hermione aveau să continue încercările complet inutile ale lui Hagrid de a-l civiliza pe uriaş. Cum putea Hagrid, chiar şi cu puterea sa nemăsurată de a se amăgi că monştrii cu colţi erau extrem de inofensivi, să îşi imagineze că Grawp va putea vreodată să ajungă să se înţeleagă cu oamenii?
— Staţi puţin, zise Hagrid brusc, exact când Harry şi Hermione treceau cu greu de un petic de troscot des din spatele lui.
Scoase o săgeată din tolba de pe umăr şi şi-o puse în arbaletă. Harry şi Hermione îşi ridicară baghetele; acum, că se opriseră din mers, şi ei auziră diverse mişcări prin apropiere.
— Ah, fir-aş să fiu, zise Hagrid încet.
— Hagrid, credeam că ţi-am spus că nu mai eşti binevenit aici, zise o voce joasă de bărbat.
Trunchiul gol al unui bărbat păru să plutească pentru o clipă spre ei în lumina slabă, verde şi nelămurită; apoi văzu că bărbatul era lipit de corpul unui cal roib. Acest centaur avea un chip mândru, cu pomeţii bine conturaţi şi cu părul lung şi negru. Ca şi Hagrid, era înarmat; avea pe umăr o tolbă plină de săgeţi şi un arc.
— Ce mai faci, Magorian? spuse Hagrid obosit.
Copacii din spatele centaurilor foşniră şi apărură alţi patru sau cinci centauri în spatele lui. Harry îl recunoscu pe Bane, cel negru şi bărbos, pe care îl întâlnise cu aproape patru ani în urmă, în aceeaşi noapte când îl cunoscuse pe Firenze. Bane nu dădea nici un semn că îl mai văzuse vreodată pe Harry.
— Aşa, zise el, cu o inflexiune răutăcioasă în glas, înainte de-a se întoarce imediat spre Magorian. Credeam că am căzut de acord asupra a ceea ce vom face dacă acest om se va mai arăta în Pădure?
— Acum sunt „acest om”, da? spuse Hagrid. Doar pentru că v-am împiedicat pe toţi să curmaţi o viaţă?
— Nu ar fi trebuit să te bagi, Hagrid, zise Magorian. Obiceiurile noastre nu sunt şi ale voastre, la fel ca legile noastre. Firenze ne-a trădat şi ne-a dezonorat.
— Nu ştiu cum aţi ajuns la concluzia asta, spuse Hagrid agasat. Nu a făcut nimic altceva decât să îl ajute pe Albus Dumbledore…
— Firenze a intrat în slujba oamenilor, spuse un centaur cenuşiu cu un chip aspru şi foarte ridat.
— În slujba! zise Hagrid usturător. Doar îi face o favoare lui Albus Dumbledore…
— Le transmite oamenilor cunoştinţele şi secretele noastre, zise Magorian încet. Nu există nici o posibilitate de a îndrepta o asemenea ruşine.
— Dacă ziceţi voi, spuse Hagrid, ridicând din umeri. Dar eu, unul, cred că faceţi o mare greşeală…
— Ca şi tine, omule, spuse Bane, te întorci aici, în Pădurea noastră, deşi te-am avertizat…
— Acum, ia ascultă-mă tu pe mine, spuse Hagrid mânios. Să mă scuteşti cu pădurea „noastră”, dacă nu te superi. Nu voi decideţi cine vine şi cine pleacă de-aici…
— La fel cum nici tu nu decizi, Hagrid, spuse Magorian calm. Astăzi te las să treci, pentru că eşti însoţit de tinerii tăi…
— Nu sunt ai lui! îl întrerupse Bane dispreţuitor. Sunt elevi, Magorian, de la şcoală! Probabil că au profitat deja de învăţămintele trădătorului Firenze.
— Cu toate acestea, spuse Magorian potolit, uciderea mânjilor este o crimă îngrozitoare — nu ne atingem de nevinovaţi. Astăzi, Hagrid, treci. Însă de acum înainte, sta departe de acest loc. Ai pierdut prietenia centaurilor când l-ai ajutat pe trădătorul Firenze să scape de noi.
— Doar n-o să fiu ţinut departe de Pădure de o mână de catâri bătrâni ca voi! spuse Hagrid tare.
— Hagrid, zise Hermione pe o voce subţire şi îngrozită, în timp ce Bane şi centaurul gri loveau pământul cu copita, hai să mergem, te rog, hai să mergem!
Hagrid merse înainte, cu arbaleta încă ridicată şi cu ochii aţintiţi ameninţător asupra lui Magorian.
— Ştim ce ţii în Pădure, Hagrid! strigă Magorian după ei, în timp ce centaurii ieşeau din câmpul vizual. Şi toleranţa noastră este din ce în ce mai scăzută!
Hagrid se răsuci pe călcâie, dând toate semnele că vroia să se întoarcă imediat spre Magorian.
— O să-l toleraţi atâta timp cât o să fie aici, e Pădurea lui la fel cum e şi a voastră! strigă el, în timp ce Harry şi Hermione se împingeau amândoi cu toată puterea în haina de moleschm a lui Hagrid, încercând să-l facă să meargă înainte.
Încruntându-se în continuare, uriaşul se uită în jos; expresia i se schimbă într-o uşoară uimire când îi văzu pe amândoi împingându-l; părea să nu o fi simţit.
— Liniştiţi-vă, voi doi, spuse el, întorcându-se ca să meargă mai departe, în timp ce ei gâfâiau în urma lui. Nişte catâri bătrâni şi afurisiţi, nu-i aşa?
— Hagrid, spuse Hermione pe nerăsuflate, ocolind peticul de urzici pe unde trecuseră la dus, dacă centaurii nu vor oameni în Pădure, nu văd cum vom putea eu şi Harry să…
— A, aţi auzit ce au zis, spuse Hagrid scurt, nu le fac rău mânjilor — cu alte cuvinte, copiilor. Oricum, nu putem să îi lăsăm să ne manipuleze.
— Frumoasă încercare, îi şopti Harry lui Hermione, care arăta descurajată.
Până la urmă ajunseră iar pe cărare şi, după alte cincisprezece minute, copacii începură să se rărească; vedeau din nou petice de cer albastru senin şi, din depărtare, auzeau sunetele clare ale uralelor şi strigătelor.