— Asta a fost un alt gol? întrebă Hagrid, oprindu-se la adăpostul copacilor când stadionul de vâjthaţ apăru la orizont. Sau credeţi că s-a terminat meciul?
— Nu ştiu, zise Hermione abătută.
Harry văzu că arăta şi mai rău; avea părul plin de rămurele şi frunze, robele erau rupte în mai multe locuri şi avea numeroase zgârieturi pe faţă şi mâini. Ştia că şi el trebuia să arate tot cam la fel.
— Ştiţi, eu cred că s-a terminat! spuse Hagrid, uitându-se încă spre stadion. Uite, ies deja oameni. Dacă vă grăbiţi, o să puteţi să vă pierdeţi în mulţime şi nimeni nu o să-şi dea seama că nu aţi fost acolo!
— Bună idee, spuse Harry. Păi… atunci ne vedem mai târziu, Hagrid.
— Nu-mi vine să cred, spuse Hermione pe o voce foarte tulburată, în clipa în care Hagrid nu-i mai puteai auzi. Nu îmi vine să cred. Nu-mi vine să cred, sincer.
— Linişteşte-te, spuse Harry.
— Să mă liniştesc! zise ea cu patimă. Un uriaş! Un uriaş în Pădure! Şi se presupune că noi o să-l învăţăm engleză! Bineînţeles, în ideea că o să trecem de o herghelie de centauri criminali la dus şi la întors! Nu — îmi — vine — să — cred!
— Încă nu trebuie să facem nimic, încercă Harry să o liniştească, vorbindu-i încet, în timp ce se alăturau unui şuvoi de Astropufi vorbăreţi, care se întorceau la castel. Nu ne roagă să facem nimic, în afară de cazul în care e dat afară, şi e posibil ca asta să nici nu se întâmple.
— Ah, las-o baltă, Harry! spuse Hermione furioasă, oprindu-se locului, astfel încât cei din spatele ei trebuiră să cotească pentru a o evita. Sigur că o să fie dat afară şi, sinceră să fiu, după ce am văzut, cine o poate condamna pe Umbridge?
Urmă o pauză timp, în care Harry se uită urât la ea, iar ochii fetei se umplură încet de lacrimi.
— Nu ai vorbit serios, zise Harry încet.
— Nu… ei bine… aşa e… nu am vorbit serios, zise ea, ştergându-se supărată la ochi. Dar de ce trebuie să-şi complice viaţa în halul ăsta — şi pe a noastră?
— Nu ştiu…
— Şi mi-aş dori să nu mai cânte melodia aia idioată, spuse Hermione distrusă. Nu s-au umflat destul în pene?
Un val de elevi urca peluza în pantă dinspre stadion.
— Ah, hai să intrăm, înainte să ne întâlnim cu Viperinii, zise Hermione.
— Hermione… spuse Harry rar.
Cântecul era din ce în ce mai tare, dar nu venea dinspre mulţimea de Viperini îmbrăcată în verde şi argintiu, ci dinspre o masă de roşu şi auriu care se apropia încet de castel, ducând pe umeri o siluetă solitară.
— Nu se poate, zise Hermione cu o voce stinsă.
— BA DA! zise Harry tare.
— HARRY! HERMIONE! strigă Ron, fluturând în aer cupa argintie de vâjthaţ şi părând în al nouălea cer. AM REUŞIT! AM CÂŞTIGAT!
Îi zâmbiră, în timp ce trecu pe lângă ei. La uşa de intrare în castel era mare învălmăşeală şi Ron se lovi cu capul de pragul de sus, dar nimeni nu încercă să-l dea jos. Cântând în continuare, mulţimea se înghesui în holul de intrare şi dispăru. Harry şi Hermione îi urmăriră pe elevi zâmbind, până când se estompară şi ultimele acorduri din „Weasley e al nostru rege”. Apoi se întoarseră unul spre celălalt, şi le pieri zâmbetul.
— Îi dăm veştile mâine, da? zise Harry.
— Da, bine, spuse Hermione obosită. Eu nu mă grăbesc.
Urcară treptele împreună. Din uşa de la intrare se uitară amândoi înapoi ca din reflex la Pădurea Interzisă. Harry nu era sigur dacă i se părea sau nu, dar avu impresia că vede un nor mic de păsări ţâşnind în sus, pe deasupra copacilor din zare, aproape ca şi cum copacul în care îşi făcuseră cuib tocmai fusese smuls din rădăcini.
CAPITOLUL XXXI
N.O.V.-URILE
Euforia lui Ron pentru că-i ajutase pe Cercetaşi să câştige la mustaţă Cupa la vâjthaţ era atât de mare, încât ziua următoare nu putu să facă nimic. Tot ce vroia era să discute despre meci, astfel încât lui Harry şi Hermione le fu foarte greu să găsească un prilej ca să îi spună de Grawp. Nu că vreunul dintre ei s-ar fi chinuit din răsputeri; nici unul nu era dornic să fie cel care avea să-l aducă pe Ron cu picioarele pe pământ într-un mod atât de brutal. Având în vedere că era o nouă zi frumoasă şi caldă, îl convinseră să meargă cu ei să recapituleze sub fagul de pe marginea lacului, unde erau mai puţine şanse să fie auziţi decât în camera de zi. La început Ron nu fu foarte entuziasmat de această idee — se simţea foarte bine când era bătut pe umăr de fiecare Cercetaş care trecea pe lângă scaunul lui, precum şi de izbucnirile ocazionale din „Weasley e al nostru rege” — dar după o vreme fu de acord că nişte aer proaspăt avea să-i facă bine.
Îşi împrăştiară cărţile la umbra fagului şi se aşezară, în timp ce Ron le descria primul gol salvat al meciului, probabil pentru a treizecea oară.
— Vreau să spun că luasem deja un gol dat de la Davies, aşa că nu eram tocmai încrezător, dar nu ştiu, când Bradley a venit spre mine, ca din senin, mi-am zis poţi să o faci! Şi am avut cam o secundă pentru a hotărî în ce parte să zbor, ştiţi, pentru că părea să ţintească spre inelul din dreapta — în dreapta mea, evident, şi în stânga lui — dar am avut un sentiment straniu că se prefăcea. Aşa că am riscat şi ara zburat în stânga — în dreapta lui, vreau să spun — şi — ei bine — aţi văzut ce s-a întâmplat, încheie el modest, dându-şi părul pe spate, fără să fie nevoie, făcându-i să arate ca şi când tocmai ar fi fost bătut de vânt şi uitându-se în jur, ca să vadă dacă îl auziseră cei care erau cel mai aproape de ei — un grup de Astropufi din anul trei. Şi apoi, când Chambers a venit spre mine cu vreo cinci minute mai târziu… ce e? întrebă Ron, oprindu-se la jumătatea propoziţiei din cauza expresiei de pe chipul lui Harry. De ce zâmbeşti?
— Nu zâmbesc, spuse Harry repede, şi se uită în jos la notiţele sale de la Transfigurare, încercând să pară cât mai serios.
Adevărul era că Ron tocmai îi amintise foarte tare lui Harry de un alt jucător de vâjthaţ care stătuse cândva chiar sub acest copac, ciufulindu-şi părul.
— Mă bucur că am câştigat, atâta tot.
— Da, spuse Ron rar, savurând cuvintele, am câştigat. Ai văzut expresia de pe chipul lui Cho când Ginny a prins hoţoaica aia chiar sub nasul ei?
— Presupun că a plâns, nu-i aşa? zise Harry cu amărăciune.
— Păi, da, însă de supărare, nu de altceva… zise Ron şi se încruntă puţin. Dar ai văzut-o când şi-a aruncat mătura după ce a aterizat, nu-i aşa?
— Ăă… făcu Harry.
— Păi, de fapt… nu, Ron, zise Hermione, cu un oftat adânc, punându-şi cartea deoparte şi uitându-se la el cu părere de rău. Adevărul este că singura parte din meci pe care am văzut-o eu şi Harry a fost primul gol al lui Davies.
Părul proaspăt ciufulit al lui Ron păru să se pleoştească de dezamăgire.