Examenul practic de după-amiază nu fu atât de rău pe cât se aşteptase. Dat fiind că Plesneală lipsi de la eveniment, descoperi că fu mult mai relaxat decât de obicei când făcu poţiunea. Neville, care stătea foarte aproape de Harry, părea la rândul lui mai fericit decât îl văzuse Harry vreodată la orele de Poţiuni. Când profesoara Marchbanks zise, „Îndepărtaţi-vă de ceaune, vă rog, examenul a luat sfârşit”, Harry astupă termosul cu mostra, simţind că, deşi nu era posibil să nu fi obţinut o notă bună izbutise, cu puţin noroc, să nu pice.
— Mai sunt doar patru examene, zise Parvati Patil sfârşită, în timp ce se îndreptau spre camera comună a Cercetaşilor.
— Doar! spuse Hermione tăios. Eu am Aritmanţie şi probabil că este cea mai grea materie dintre toate!
Nimeni nu fu atât de nesăbuit încât să-i dea o replică, aşa că nu putu să-şi verse nervii pe nici unul dintre ei şi se mulţumi să se certe cu nişte elevi din primul an pentru că râdeau prea tare în camera de zi.
Harry decise să se comporte bine la examenul de Grijă faţă de Creaturile Magice de marţi, ca să nu îl dezamăgească pe Hagrid. Examenul practic avu loc după-amiaza pe peluza de la marginea Pădurii Interzise, unde elevilor li se ceru să identifice corect Knarlul ascuns printre doisprezece arici (şmecheria era să le oferi lapte pe rând: Knarlii, fiinţe extrem de suspicioase, ai căror spini aveau multe proprietăţi magice, o luau de obicei razna din cauza a ceea ce lor li se părea o tentativă de a-i otrăvi); apoi să arate mânuirea corectă a unui Apărarc; să hrănească şi să cureţe un Crab de Foc fără să aibă parte de arsuri grave; şi să aleagă, dintr-o varietate de mâncăruri, regimul pe care i l-ar prescrie unui unicorn bolnav.
Harry îl văzu pe Hagrid uitându-se neliniştit pe fereastra colibei sale. Când examinatorul lui Harry, de data acesta o vrăjitoare scundă şi dolofană, îi zâmbi şi îi spuse că putea să plece, îi făcu semn lui Hagrid că totul era bine, înainte să se întoarcă la castel.
Lucrarea teoretică de la Astronomie de miercuri dimineaţa decurse destul de bine. Harry nu fu convins că nimerise corect numele tuturor ciclurilor lunare ale lui Jupiter, dar cel puţin era sigur că nici unul dintre ele nu era acoperit de o gaiţă. Trebuiră să aştepte până seara examenul practic de Astronomie; în schimb, după-amiaza fu dedicată Prezicerilor despre Viitor.
Chiar şi după aşteptările modeste ale lui Harry la Preziceri despre Viitor, examenul decurse foarte rău. Ar fi putut la fel de bine să încerce să vadă imagini mişcătoare pe birou decât în globul de cristal care se încăpăţâna să rămână pustiu; se pierdu cu totul la cititul în frunze de ceai, declarând că se părea că profesoara Marchbanks va întâlni cât de curând un străin brunet, rotund şi slinos, după care puse capac întregului fiasco, încurcând linia vieţii cu cea a minţii în palma ei şi informând-o că ar fi trebuit să moară marţea trecută.
— Păi, eram pregătiţi să picăm la asta, zise Ron sumbru când coborâră scara de marmură.
Tocmai îl făcuse pe Harry să se simtă puţin mai bine, spunându-i că îi descrisese examinatorului cu lux de amănunte un bărbat urât, cu un neg pe nas, din globul său de cristal, doar pentru a-şi ridica privirea şi a descoperi că descrisese reflecţia examinatorului.
— Nu ar fi trebuit să fi ales cursul ăsta de la bun început, spuse Harry.
— Totuşi, cel puţin acum putem să renunţăm la el.
— Da, spuse Harry. Nu mai trebuie să ne prefacem că ne pasă ce se întâmplă când se împrietenesc prea tare Jupiter cu Uranus.
— Şi de acum înainte, nu îmi mai pasă dacă în frunzele mele de ceai scrie „mori, Ron, mori” — nu mă uit la ele decât când sunt la gunoi, acolo unde le e locul.
Harry râse tocmai când Hermione se apropie în fugă din spatele lor. Harry se opri imediat din râs, ca să n-o supere.
— Cred că am făcut bine la Aritmanţie, spuse ea, iar Harry şi Ron răsuflară amândoi uşuraţi. Mai avem să ne uităm peste hărţile cerului înainte de cină…
Când ajunseră în vârful Turnului de Astronomie la ora unsprezece, descoperiră că era o noapte perfectă pentru privit ceruclass="underline" senină şi fără strop de vânt. Domeniul era scăldat în lumina argintie a lunii şi aerul era puţin cam răcoros. Fiecare dintre ei îşi pregăti telescopul şi, când profesoara Marchbanks dădu semnalul, începură să umple harta goală a cerului pe care o primiseră.
Profesoara Marchbanks şi profesorul Tofty se plimbară printre ei, urmărindu-i cum notau poziţiile precise ale stelelor şi ale planetelor pe care le observau. Era o linişte totală, în afară de foşnitul pergamentelor, de scârţâitul ocazional al unui telescop când era fixat pe suport şi de scrijelitul multor pene. Trecu o jumătate de oră, apoi o oră; pătrăţelele de lumină aurie reflectată care dansau dedesubt, pe pământ, începură să dispară, în timp ce sfeşnicele care luminau ferestrele castelului se stingeau.
Însă, după ce Harry completă constelaţia Orion pe harta sa, uşa dublă de la intrarea în castel se deschise direct sub parapetul unde se afla, astfel încât lumina se revărsă pe treptele de piatră până peste peluză. Harry se uită în jos, în timp ce schimba puţin poziţia telescopului, şi văzu cinci sau şase siluete alungite mergând pe iarba bine luminată, înainte ca uşa să se închidă şi domeniul să redevină o mare de întuneric.
Harry se uită iar prin telescop şi reglă claritatea, examinând acum planeta Venus. Se uită la hartă ca să noteze planeta, dar ceva îi atrase atenţia; oprindu-se cu pana suspendată deasupra pergamentului, scrută domeniul întunecat şi văzu şase siluete traversând peluza. Dacă nu s-ar fi mişcat, şi dacă lumina lunii nu le-ar fi argintat creştetele, nu le-ar fi putut deosebi de pământul întunecat pe care mergeau. Chiar şi de la distanţa aceasta, Harry avu sentimentul bizar că recunoştea mersul persoanei celei mai bondoace dintre ele, care părea să conducă grupul.
Nu pricepea de ce ieşea Umbridge la plimbare după miezul nopţii, şi nu oricum, ci însoţită de cinci persoane. Apoi cineva tuşi în spatele lui, iar el îşi aminti că era în mijlocul unui examen. Uitase cu totul de poziţia lui Venus. Lipindu-şi ochiul de telescop, o regăsi şi fu iar pe cale să o noteze pe hartă când, cu urechile ciulite după orice sunet, auzi un ciocănit în depărtare care răsună pe domeniul pustiu, urmat imediat de lătratul înăbuşit al unui câine mare.
Ridică privirea, cu inima bătându-i cu putere. Ferestrele lui Hagrid erau luminate şi oamenii pe care îi observase traversând peluza erau acum conturaţi în dreptul lor. Uşa se deschise şi Harry văzu limpede şase siluete bine definite trecând pragul. Apoi uşa se închise din nou şi se făcu linişte.
Harry se simţi foarte neliniştit. Se uită în jur, ca să vadă dacă Ron sau Hermione observaseră şi ei acelaşi lucru, dar profesoara Marchbanks trecu chiar în clipa aceea prin spatele lui şi, nevoind să pară că se uita pe furiş la lucrările altora, Harry se aplecă grăbit peste harta sa celestă şi pretinse că adăuga date, în timp ce se uita de fapt la coliba lui Hagrid. Acum siluetele se mişcau dintr-un capăt în altul al colibei, întunecând temporar ferestrele.
Simţi ochii profesoarei Marchbanks aţintiţi pe ceafa lui şi îşi lipi iar ochiul de telescop, uitându-se la luna a cărei poziţie o înregistrase cu o oră înainte, dar, când profesoara Marchbanks se îndepărtă, auzi un răcnet dinspre coliba din depărtare, care răsună în noapte, ajungând direct în vârful Turnului de Astronomie. Mai mulţi elevi din jurul lui Harry îşi abandonară telescoapele şi priviră în schimb spre coliba lui Hagrid.