— Oricum l-ar fi dat afară, spuse Dean. Era prea apropiat de Dumbledore.
— Aşa este, zise Harry, cufundându-se într-un fotoliu de lângă cel al lui Hermione.
— Sper doar că profesoara McGonagall e teafără, zise Lavender cu ochii în lacrimi.
— Au adus-o înapoi la castel, am văzut pe fereastra de la dormitor, zise Colin Creevey. Nu arăta foarte bine.
— O s-o vindece doamna Pomfrey, spuse Alicia Spinnet hotărâtă. Până acum nu a dat greş cu nimeni.
Se făcu aproape patru dimineaţa înainte să se elibereze camera de zi. Harry era perfect treaz; îl măcina imaginea lui Hagrid alergând în noapte; era atât de supărat pe Umbridge, încât nu putea să găsească o pedeapsă destul de aspră pentru ea, deşi sugestia lui Ron de a o servi ca mâncare unui Homar Exploziv cu capă era demnă de admiraţie. Adormi contemplând planuri de răzbunare teribile şi se trezi trei ore mai târziu, simţindu-se extrem de obosit.
Ultimul examen, cel la Istoria Magiei, urma să aibă loc abia după-amiază. Harry şi-ar fi dorit mult să se culce la loc după micul dejun, însă contase pe dimineaţa aceea pentru o mică recapitulare de ultimă oră, aşa că stătu cu capul în mâini lângă o fereastră din camera de zi, încercând din răsputeri să nu adoarmă, cât timp citi o parte din stiva de notiţe de un metru înălţime pe care i le împrumutase Hermione.
Cei din anul cinci intrară în Marea Sală la ora două şi se aşezară în faţa subiectelor de examen puse cu faţa în jos. Harry se simţea epuizat. Nu vroia decât să termine cu asta, ca să poată să se ducă la culcare; a doua zi, el şi Ron aveau să se ducă pe terenul de vâjthaţ, să zboare pe mătura lui Ron şi să se bucure fiindcă scăpaseră de recapitulare.
— Întoarceţi subiectele, zise profesoara Marchbanks din faţa sălii, întorcând clepsidra uriaşă. Puteţi să începeţi.
Harry se uită fix la prima întrebare. Trecură câteva secunde până când îşi dădu seama că nu înţelesese un cuvânt; atenţia îi fu atrasă de o viespe care zumzăia lângă una dintre ferestrele înalte. Încet, fără tragere de inimă, începu să scrie răspunsul.
Îi era foarte greu să îşi amintească numele şi încurca datele întruna. Pur şi simplu sări peste întrebarea numărul patru (După părerea ta, legislaţia baghetelor a condus sau a contribuit la prevenirea mai eficientă revoltelor goblinilor din secolul al optsprezecelea?), cu gândul că se va întoarce la ea la sfârşit, dacă va mai avea timp. Ştiuse întrebarea numărul cinci (Cum a fost încălcat Statutul de Tăinuire în 1749 şi ce măsuri au fost luate pentru a împiedica repetarea acestui fapt?), dar îl măcina bănuiala că sărise peste nişte elemente importante; avea impresia că vampirii apăreau şi ei pe undeva prin poveste.
Căută mai încolo o întrebare la care să poată răspunde cu siguranţă şi ochii i se fixară asupra întrebării numărul zece: Care au fost circumstanţele care au condus la formarea Confederaţiei Internaţionale a Vrăjitorilor şi de ce vrăjitorii din Liechtenstein au refuzat să facă parte din ea?
Ştiu asta, îşi zise Harry, deşi creierul îi era adormit şi vlăguit. Vedea imaginea titlului, scris de Hermione: Formarea Confederaţiei Internaţionale a Vrăjitorilor… Citise notiţele cu pricina chiar în dimineaţa aceea.
Începu să scrie, ridicându-şi ochii din când în când ca să se uite la clepsidra mare de pe biroul de lângă profesoara Marchbanks. Stătea chiar în spatele lui Parvati Patil, al cărei păr lung şi negru cădea până peste spătar. O dată sau de două ori se trezi uitându-se la reflexele aurii care străluceau pe el când îşi mişca puţin capul, şi trebui să şi-l clatine el însuşi ca să se limpezească.
… primul Mugwump suprem al Confederaţiei Internaţionale a Vrăjitorilor a fost Pierre Bonaccord, dar numirea sa a fost contestată de comunitatea vrăjitorească din Liechtenstein, pentru că…
Peste tot în jurul lui Harry, penele scrijeleau pe pergamente ca nişte şobolani care scormoneau şi zgâriau. Soarele îi bătea cu putere în ceafă. Ce făcuse Bonaccord de-i jignise pe vrăjitorii din Liechtenstein? Harry avea impresia că era ceva în legătură cu trolii… se uită iar în gol la capul lui Parvati. Dacă ar putea să practice Legilimanţia, să deschidă o fereastră în ceafa ei şi să vadă ce făcuseră trolii ca să creeze o prăpastie între Pierre Bonaccord şi Liechtenstein…
Harry închise ochii şi îşi ascunse chipul în mâini, astfel încât roşul aprins al pleoapelor sale se făcu negru şi rece. Bonaccord dorise să oprească vânarea trolilor şi le conferise drepturi… dar Liechtenstein avea probleme cu un trib de troli de munte deosebit de sângeroşi… asta era.
Deschise ochii; îl usturară şi-i lăcrimară când văzu pergamentul alb, strălucitor. Încet, scrise două rânduri despre troli, iar apoi le reciti. Nu părea ceva foarte informativ şi detaliat, şi totuşi, era convins că notiţele lui Hermione despre Confederaţie se întindeau pe pagini întregi.
Închise ochii din nou, încercând să le vadă, să-şi aducă aminte… Confederaţia avusese prima întâlnire în Franţa, da, scrisese deja despre asta…
Goblinii încercaseră să vină, dar fuseseră excluşi… scrisese şi despre asta…
Nimeni din Liechtenstein nu voise să vină…
Gândeşte-te, îşi spuse el, cu chipul în mâini, în timp ce în jurul lui penele scrijeleau răspunsuri interminabile, iar nisipul se scurgea în clepsidra din faţă…
Mergea iar de-a lungul coridorului răcoros şi întunecat către Departamentul Misterelor, cu paşi hotărâţi şi consecvenţi, luând-o din când în când la fugă, decis să ajungă în sfârşit la destinaţie… Uşa neagră se deschise în faţa lui ca de obicei, iar el se trezi în camera circulară cu multe uşi…
Traversă imediat podeaua de piatră şi trecu de a doua uşă… pe pereţi şi pe podea erau petice jucăuşe de lumină şi se auzea clinchetul acela mecanic, dar nu avea timp să exploreze, trebuia să se grăbească…
Parcurse în fugă distanţa până la a treia uşă, care se deschise de perete ca celelalte… Iarăşi era într-o clădire de mărimea unei catedrale, plină de rafturi şi sfere de sticlă… acum inima îi bătea foarte repede… de data acesta avea să ajungă acolo… În dreptul numărului nouăzeci şi şapte, o luă la stânga şi merse grăbit pe coridorul încadrat de două rânduri…
Dar chiar la capăt văzu o siluetă doborâtă, formă neagră, care se mişca la podea ca un animal rănit… stomacul lui Harry se strânse de frică… şi de bucurie…
O voce îi părăsi buzele — o voce stridentă, rece, golită de orice bunătate umană…
— Ascultă-mă… hai, îndreapt-o în jos… eu nu o pot atinge… dar tu poţi…
Silueta neagră de pe podea se mişcă puţin. Harry văzu o mână albă cu degete lungi, care ţineau strâns o baghetă ridicându-se în continuarea propriului braţ… auzi vocea stridentă şi rece spunând „Crucio!”
Bărbatul de pe podea scoase un strigăt de durere şi încercă să se ridice, dar căzu pe spate, zvârcolindu-se. Harry râse. Ridică bagheta, blestemul se destrămă, iar silueta gemu şi rămase nemişcată.
— Lordul Cap-de-Mort aşteaptă…
Foarte încet, cu braţele tremurându-i, bărbatul de pe podea îşi ridică umerii cu câţiva centimetri şi îşi înălţă capul. Chipul îi era pătat de sânge şi totuşi, rigid şi sfidător…
— Va trebui să mă omori, şopti Sirius.
— Fără îndoială că o voi face până la urmă, spuse vocea rece. Dar mai întâi mi-o vei aduce, Black… crezi că asta de până acum a fost durere? Mai gândeşte-te… avem ore întregi înainte şi nu e nimeni care să te audă ţipând…