Dar cineva ţipă când Cap-de-Mort îşi coborî iar bagheta; cineva urlă şi căzu de pe un birou fierbinte pe podeaua rece de piatră; Harry se trezi când se lovi de pământ, ţipând în continuare, cu cicatricea arzându-l, în timp ce Marea Sală exploda peste tot în jurul lui.
CAPITOLUL XXXII
IEŞIREA DIN FOC
— Nu mă duc… nu e nevoie să mă duc în aripa spitalului… nu vreau…
Bâiguia în timp ce încerca să se îndepărteze de profesorul Tofty, care se uita la Harry foarte îngrijorat, după ce îl ajutase şi îl dusese în holul de intrare, în timp ce toţi elevii din jur se holbau la ei.
— Sunt… sunt bine, domnule, bolborosi Harry, ştergându-şi sudoarea de pe faţă. Sincer… doar am adormit… am avut un coşmar…
— Tensiunea examenelor, spuse vrăjitorul bătrân cu compasiune, bătându-l pe Harry pe umăr. Se mai întâmplă, tinere, se mai întâmplă! Acum, un pahar de apă răcoritor şi poate că vei reuşi să te întorci în Marea Sală, ce zici? Examenul aproape că s-a încheiat, dar crezi c-ai putea să termini fără probleme ultimul răspuns?
— Da, spuse Harry înfrigurat. Adică… nu… am făcut… am făcut cam tot ce am putut, cred…
— Foarte bine, foarte bine, zise vrăjitorul bătrân cu blândeţe. Mă duc să îţi iau lucrarea şi te sfătuiesc să te duci frumuşel şi să te întinzi.
— Aşa voi face, spuse Harry, încuviinţând din cap cu putere. Vă mulţumesc mult.
În clipa în care călcâiele bătrânului dispărură dincolo de pragul Marii Săli, Harry urcă în fugă scara de marmură, alergă atât de repede de-a lungul holurilor, încât portretele pe lângă care trecu murmurară nişte reproşuri, mai urcă nişte etaje şi până la urmă intră ca un uragan pe uşa dublă a aripii spitalului, făcând-o pe doamna Pomfrey — care îi dădea să înghită lui Montague un lichid albastru strălucitor cu lingura — să ţipe speriată.
— Potter, ce naiba faci?
— Trebuie să o văd pe doamna profesoară McGonagall, îngăimă Harry, cu răsuflarea tăiată. Acum… este urgent!
— Nu este aici, Potter, zise doamna Pomfrey cu tristeţe. P fost transferată în dimineaţa asta la Sf. Mungo. Patru Vrăji de Împietrire direct în piept la vârsta ei? Este un miracol că nu au omorât-o.
— A… plecat? zise Harry şocat.
Se sună de pauză în afara salonului şi auzi obişnuitul zgomot îndepărtat al elevilor care se revărsau pe holurile de deasupra şi dedesubtul lui. Rămase perfect nemişcat, uitându-se la doamna Pomfrey. Groaza i se cuibărea în suflet.
Nu mai avea cui să spună. Dumbledore plecase, Hagrid la fel, dar îşi imaginase mereu că profesoara McGonagall va fi acolo, irascibilă şi intransigentă, de acord, dar putându-se baza pe ea, prezentă întotdeauna unde era nevoie…
— Nu mă mir că eşti şocat, Potter, zise doamna Pomfrey, cu un fel de aprobare aprigă pe chip. De parcă unul dintre ei ar fi putut să o Împietrească pe Minerva McGonagall la lumina zilei! Laşitate, asta a fost… o laşitate de ultimă speţă… dacă nu mi-ar păsa de ce aţi păţi voi, elevii, fără mine, aş demisiona în semn de protest.
— Da, spuse Harry cu o voce albă.
Ieşi ca în transă din aripa spitalului, pe coridorul aglomerat unde rămase, strivit de mulţime, cu panica luând proporţii în corpul său, ca un fum otrăvitor, astfel încât mintea i se înceţoşa, iar el nu îşi dădea seama ce trebuia să facă…
Ron şi Hermione, zise o voce din mintea sa.
Fugea iar, dându-i la o parte pe elevi, ignorându-le protestele furioase. Coborî ca vântul două etaje şi ajunse în capul scării de marmură, când îi văzu apropiindu-se grăbiţi de el.
— Harry! zise Hermione imediat, părând foarte speriată. Ce s-a întâmplat? Ai păţit ceva? Eşti bolnav?
— Unde ai fost? întrebă Ron.
— Veniţi cu mine, zise Harry repede. Hai, trebuie să vă spun ceva.
Îi conduse pe coridorul de la primul etaj, uitându-se pe uşi, şi găsi în cele din urmă o clasă liberă în care se năpusti, închizând uşa după Ron şi Hermione imediat după ce intrară şi lipindu-se de ea, cu faţa spre interior.
— Cap-de-Mort l-a prins pe Sirius.
— Poftim?
— Cum de… ?
— Am văzut. Chiar acum. Am adormit în timpul examenului.
— Dar… dar unde? Cum? spuse Hermione, albă ca varul.
— Nu ştiu cum, spuse Harry. Dar ştiu exact unde. Există o cameră în Departamentul Misterelor plină de rafturi înţesate cu nişte mingiuţe de sticlă, iar ei sunt la capătul rândului nouăzeci şi şapte… Încearcă să-l folosească pe Sirius ca să ia cine ştie ce de-acolo… Îl torturează… au spus că până la urmă o să-l omoare!
Harry descoperi că îi tremurau vocea şi genunchii. Se duse spre o bancă şi se aşeză, încercând să se controleze.
— Cum ajungem acolo? îi întrebă el.
Urmă o clipă de tăcere. Apoi Ron zise:
— Să… să ajungem acolo?
— Să ajungem la Departamentul Misterelor, ca să-l salvăm pe Sirius! zise Harry tare.
— Dar, Harry… zise Ron încet.
— Ce? Ce e? spuse Harry.
Nu înţelegea de ce se uitau amândoi cu gura căscată la el, ca şi când le-ar fi cerut ceva iraţional iraţional.
— Harry, zise Hermione destul de speriată… ăă… cum… cum a ajuns Cap-de-Mort în Ministerul Magiei fără să-şi dea nimeni seama că e acolo?
— De unde să ştiu eu? făcu Harry. Întrebarea este cum o să ajungem noi acolo!
— Dar… Harry, gândeşte-te puţin, spuse Hermione făcând un pas spre el, este ora cinci după-amiaza… Ministerul Magiei trebuie să fie plin de angajaţi… cum ar fi putut să intre Cap-de-Mort şi Sirius fără să fie văzuţi? Harry… probabil că sunt cei mai căutaţi vrăjitori din lume… Crezi că ar putea să intre neobservaţi într-o clădire plină de Aurori?
— Nu ştiu, Cap-de-Mort a folosit o Pelerină Invizibilă sau ceva de genul ăsta! strigă Harry. Oricum, Departamentul Misterelor a fost pustiu de fiecare dată când am fost…
— Tu nu ai fost niciodată acolo, Harry, spuse Hermione încet. Doar ai visat locul ăla, atâta tot.
— Nu sunt vise normale! îi strigă Harry în faţă, ridicându-se, făcând un pas spre ea şi vrând să o scuture. Atunci cum explici ce s-a întâmplat cu tatăl lui Ron, ce a fost toată povestea aia, cum de am ştiut ce a păţit?
— Are dreptate, spuse Ron încet, uitându-se la Hermione.
— Dar este pur şi simplu atât de… atât de puţin probabil! spuse Hermione disperată. Harry, cum Dumnezeu ar fi putut să-l prindă Cap-de-Mort pe Sirius, când el a fost tot timpul ăsta în Casa Cumplită?
— Sirius ar fi putut să cedeze şi să vrea să iasă la aer, spuse Ron îngrijorat. De foarte mult timp îşi doreşte cu disperare să iasă din casa aia…
— Dar de ce, insistă Hermione, de ce Dumnezeu ar vrea Cap-de-Mort să îl folosească pe Sirius ca să ia arma aia, sau ce-o fi?
— Nu ştiu, ar putea să existe o grămadă de motive! se răsti Harry la ea. Poate că lui Cap-de-Mort pur şi simplu nu-i pasă dacă Sirius e rănit sau nu…
— Ştii ceva, tocmai mi-a venit o idee, spuse Ron, coborându-şi vocea. Fratele lui Sirius a fost un Devorator al Morţii, nu este aşa? Poate că i-a spus lui Sirius secretul pentru a lua arma!
— Da… şi de asta Dumbledore îşi doreşte atât de mult ca Sirius să fie închis tot timpul, spuse Harry.
— Ascultaţi-mă, îmi pare rău, strigă Hermione, dar nici unul dintre voi nu gândeşte logic şi nu avem nici o dovadă, absolut nici o dovadă că Sirius şi Cap-de-Mort sunt într-adevăr acolo…