— Cinci minute vor fi de ajuns, spuse Harry. Hai, să mergem…
— Acum? spuse Hermione şocată.
— Sigur că acum! spuse Harry supărat. Ce credeai, că o să aşteptăm până după cină? Hermione, Sirius este torturat chiar în clipa asta!
— Aha, în… În regulă, spuse ea disperată. Du-te, ia-ţi Pelerina Invizibilă şi ne întâlnim la capătul holului lui Umbridge, da?
Harry nu răspunse, ci ţâşni din cameră şi începu să-şi croiască drum prin mulţimea care se învârtea pe coridor. Două etaje mai sus, se întâlni cu Seamus şi Dean, care îl salutară jovial şi îi spuseră că plănuiau o sărbătorire a sfârşitului examenelor până a doua zi dimineaţă în camera de zi. Harry abia dacă îi auzi. Trecu prin gaura portretului, în timp ce ei încă se certau asupra a câte Berizero avea nevoie să ia de pe piaţa neagră şi ieşi pe aceeaşi gaură, având în geantă Pelerina Invizibilă şi cuţitul lui Sirius, înainte ca ei să fi observat că îi părăsise.
— Harry vrei să participi şi tu cu un galion? Harold Dingle zice că ar putea să ne vândă nişte whisky-foc…
Dar Harry alerga deja iar pe coridor, iar câteva minute mai târziu sări ultimele trepte ca să li se alăture lui Ron, Hermione, Ginny şi Luna, strânşi la capătul holului lui Umbridge.
— Le-am luat, gâfâi el. Aşa, sunteţi gata?
— În ordine, şopti Hermione în timp ce un grup de elevi gălăgioşi din anul şase trecu pe lângă ei. Ron, tu du-te şi fă-o pe Umbridge să plece… Harry şi cu mine o să ne ascundem sub Pelerină şi o să aşteptăm până când o să avem cale liberă…
Ron se îndepărtă, părul său roşu aprins fiind vizibil chiar şi la capătul holului; între timp, capul la fel de colorat al lui Ginny se mişca printre elevii care se împingeau în jurul lor, mergând în direcţia cealaltă, urmat de capul blond al Lunei.
— Treci aici, şopti Hermione, apucându-l pe Harry de încheietură şi trăgându-l înapoi într-o nişă unde se afla un bust oribil de piatră al unui vrăjitor medieval, care vorbea singur pe o coloană. Eşti… eşti sigur că eşti bine, Harry? Încă eşti foarte palid.
— Sunt bine, spuse el scurt, scoţând repede Pelerina Invizibilă din ghiozdan.
Adevărul era că îl durea cicatricea, însă nu atât de tare încât să bănuiască faptul că Sirius primise deja o lovitură fatală de la Cap-de-Mort; îl duruse mult mai tare atunci când Cap-de-Mort îl pedepsise pe Avery…
— Vino, zise el. Aruncă Pelerina Invizibilă peste amândoi şi rămaseră locului cu urechile ciulite, încercând să desluşească şi altceva în afară de bombănelile în latină ale bustului din faţa lor.
— Nu puteţi să mergeţi pe aici! le striga Ginny celorlalţi. Nu, îmi pare rău, o să trebuiască să ocoliţi pe scara circulară, cineva a răspândit gaz sugrumător pe-aici…
Auziră câţiva elevi care se plângeau, iar o voce morocănoasă zise:
— Eu nu văd nici un gaz.
— Asta pentru că este incolor, spuse Ginny pe o voce disperată şi convingătoare, dar, dacă vrei să treci prin el, n-ai decât, atunci o să avem cadavrul tău ca dovadă pentru următorul idiot care n-o să ne creadă.
Încet, mulţimea se rări. Vestea despre gazul sugrumător părea să se fi răspândit; elevii nu o mai luau pe acolo. Când în sfârşit zona din jur fu destul de liberă, Hermione zise încet:
— Cred că mai bine de atât nu o să fie, Harry. Hai, să mergem.
O luară înainte, acoperiţi de pelerină. Luna stătea cu spatele la ei, la capătul îndepărtat al holului. Când trecură pe lângă Ginny, Hermione şopti:
— Bravo… nu uita de semnal.
— Care este semnalul? şopti Harry, în timp ce se apropiau de uşa lui Umbridge.
— Refrenul „Weasley e al nostru rege”, cântat tare, dacă văd că vine Umbridge, răspunse Hermione, în timp ce Harry băga lama cuţitului în crăpătura dintre uşă şi perete.
Încuietoarea se deschise, iar ei intrară în birou. Pisoii de prost gust stăteau tolăniţi în lumina de după-amiază târzie care le încălzea farfuriile, dar în rest biroul era la fel de inert şi pustiu ca data trecută. Hermione răsuflă uşurată.
— Am crezut că ar putea să fi pus încă o măsură de siguranţă după al doilea Niffler.
Îşi dădură jos Pelerina; Hermione se duse repede la fereastră şi rămase într-un unghi mort, cercetând domeniul cu bagheta scoasă. Harry se năpusti spre şemineu, făcând nişte flăcări verzi ca smaraldul să prindă viaţă acolo. Îngenunche repede, îşi băgă capul în focul jucăuş şi strigă:
— Numărul doisprezece, Casa Cumplită!
Capul începu să i se învârtească exact ca şi când s-ar fi dat jos dintr-o maşină a unui parc de distracţii, deşi genunchii îi rămaseră lipiţi de podeaua rece a biroului. Ţinu ochii bine închişi din cauza cenuşii care vâjâia şi, când se opri din învârtit, îi deschise şi se trezi uitându-se la bucătăria lungă şi rece din Casa Cumplită.
Nu era nimeni acolo. Se aşteptase la asta, şi totuşi, nu era pregătit pentru valul incandescent de panică şi groază care păru să-i cuprindă stomacul când văzu camera pustie.
— Sirius? întrebă el. Sirius, eşti aici?
Vocea îi răsună în toată camera, însă nu primi nici un răspuns, în afara unui zgomot mic de picioare târşâite din dreapta focului.
— Cine-i acolo? strigă el, întrebându-se dacă nu era doar un şoarece.
Kreacher, Spiriduşul de casă, apăru pe furiş în câmpul lui vizual. Arăta de-a dreptul încântat dintr-un motiv anume, deşi părea să fi suferit de curând nişte răni destul de grave la ambele mâini, acoperite de bandaje.
— Este capul tânărului Potter în foc, informă Kreacher bucătăria goală, aruncând cu coada ochiului priviri ciudat de triumfătoare spre Harry. Oare de ce a venit, se întreabă Kreacher?
— Unde e Sirius, Kreacher? întrebă Harry.
Spiriduşul de casă chicoti răguşit.
— Stăpânul a ieşit, Harry Potter.
— Unde s-a dus? Unde s-a dus, Kreacher?
Kreacher se mulţumi să râdă.
— Te avertizez! spuse Harry, fiind perfect conştient că posibilitatea de a-l pedepsi pe Kreacher era aproape nulă de pe poziţia pe care era. Dar Lupin? Ochi-Nebun? Oricare dintre ei, e vreunul dintre ei aici?
— Nu e nimeni, în afară de Kreacher! spuse Spiriduşul vesel şi, întorcându-se cu spatele la Harry, începu să meargă încet spre uşa de la capătul bucătăriei. Kreacher crede că va pălăvrăgi puţin cu stăpâna sa, acum, da, nu a mai avut ocazia de mult timp, stăpânul lui Kreacher l-a ţinut departe de ea…
— Unde s-a dus Sirius? strigă Harry după spiriduş. Kreacher, s-a dus la Departamentul Misterelor?
Kreacher încremeni. Harry abia putea să distingă ceafa capului său chel prin pădurea de picioare de scaune din faţa lui.
— Stăpânul nu îi spune bietului Kreacher unde se duce, spuse Spiriduşul încet.
— Dar ştii! strigă Harry. Nu-i aşa? Ştii unde este!
Urmă o clipă de tăcere, apoi Spiriduşul râse mai tare decât până atunci.
— Stăpânul nu se va mai întoarce de la Departamentul Misterelor! zise el vesel. Kreacher şi stăpâna sa sunt din nou singuri!
Şi se târî înainte şi dispăru pe uşa către hol.
— Eşti un… !
Însă înainte să poată rosti o singură înjurătură sau insultă, Harry simţi o durere puternică în creştet; inhală o grămadă de cenuşă şi, înecându-se, se trezi tras înapoi printre flăcări, până când ajunse brusc să se uite în sus la chipul lat şi palid al profesoarei Umbridge, care îl scosese din foc, trăgându-l de păr şi dându-i acum capul pe spate cât putea de mult, de parcă ar fi vrut să-i taie gâtul.