— În ordine, draga mea, hai să mergem doar noi două… şi o să-l luăm şi pe Potter, da? Hai, ridică-te.
— Doamnă profesoară, spuse Reacredinţă entuziasmat, doamnă profesoară, cred că ar trebui să vină şi o parte din Detaşament cu dumneavoastră, ca să aibă grijă de…
— Sunt un reprezentant oficial şi capabil al Ministerului, Reacredinţă, chiar crezi că nu pot să mă descurc singură cu doi adolescenţi fără baghetă? întrebă Umbridge tăios. Oricum, se pare că arma asta nu trebuie văzută de restul elevilor. Veţi rămâne aici până când mă voi întoarce şi aveţi grijă ca nici unul dintre ei — gesticulă spre Ron, Ginny, Neville şi Luna — să nu scape.
— În ordine, spuse Reacredinţă, îmbufnat şi dezamăgit.
— Voi doi puteţi să o luaţi înaintea mea şi să îmi arătaţi drumul, spuse Umbridge, arătând cu bagheta spre Harry şi Hermione. Conduceţi-mă.
CAPITOLUL XXXIII
LUPTA ŞI ZBORUL
Harry habar nu avea ce plănuia Hermione, sau dacă avea într-adevăr un plan. Merse cu jumătate de pas în urma ei, în timp ce străbăteau coridorul şi treceau prin dreptul biroului lui Umbridge, ştiind că avea să pară foarte suspect dacă dădeau semne că nu ştiau unde merg. Nu îndrăzni să încerce să-i vorbească; Umbridge mergea în spatele lor atât de aproape, încât îi auzea respiraţia aspră.
Hermione îi conduse, coborând treptele către holul de intrare. Zgomotul vocilor ridicate şi zăngănitul tacâmurilor pe farfurii răsunară de dincolo de uşa dublă ce dădea spre Marea Sală — lui Harry i se părea incredibil că, la şase metri depărtare, erau oameni care luau cina liniştiţi, sărbătorind sfârşitul examenelor, lipsiţi de orice grijă…
Hermione ieşi pe uşa dublă de stejar de la intrare şi coborî treptele de piatră în aerul înmiresmat al serii. Soarele apunea dincolo de vârfurile copacilor din Pădurea Interzisă şi, în timp ce Hermione mergea hotărâtă pe iarbă — iar Umbridge alerga ca să ţină pasul cu ea — umbrele lor lungi şi întunecate făceau valuri pe iarbă în urma lor, ca nişte pelerine.
— Este ascunsă în coliba lui Hagrid, nu-i aşa? îi susură Umbridge nerăbdătoare la ureche lui Harry.
— Nici vorbă, spuse Hermione usturător. Hagrid ar fi putut să o declanşeze din greşeală.
— Da, spuse Umbridge, al cărei entuziasm părea să crească. Da, aşa ar fi făcut, bineînţeles, dobitocul ăla corcit.
Râse. Harry simţi o dorinţă puternică de-a se întoarce şi de-a o apuca de gât, dar se abţinu. Cicatricea îi zvâcnea în aerul blând al serii, dar încă nu îl ardea, aşa cum ştia că ar fi făcut-o în cazul în care Cap-de-Mort s-ar fi pregătit să ucidă.
— Aşa. Păi… unde este? întrebă Umbridge, cu o notă de nesiguranţă, în glas în timp ce Hermione continua să meargă cu paşi mari spre Pădure.
— Aici, bineînţeles, spuse fata, arătând spre copacii întunecaţi. Trebuia să fie într-un loc unde elevii să n-o găsească din greşeală, nu-i aşa?
— Desigur, spuse Umbridge, oarecum speriată. Desigur… păi, foarte bine… mergeţi înaintea mea.
— Dacă tot o luăm înainte, puteţi să ne daţi bagheta dumneavoastră? o întrebă Harry.
— Nu, nu cred, domnule Potter, zise Umbridge dulce, împungându-l în spate cu ea. Mă tem că Ministerul pune mai mare preţ pe viaţa mea decât pe a voastră.
Când ajunseră în umbra răcoroasă a primilor copaci, Harry încercă să întâlnească privirea lui Hermione; să intre în Pădure fără baghete i se părea cel mai nesăbuit lucru pe care îl făcuseră în seara aceea. Ea însă doar îi aruncă lui Umbridge o privire dispreţuitoare şi intră trecu de lizieră, mişcându-se atât de repede, încât lui Umbridge, cu picioarele ei scurte, îi era foarte greu să ţină pasul.
— E mult în interior? întrebă Umbridge, după ce ce roba i se rupse într-o tufă de mărăcini.
— O, da, spuse Hermione, da, este foarte bine ascunsă.
Presimţirea rea a lui Harry se accentuă. Hermione nu urma drumul pe care merseseră ca să îl viziteze pe Grawp, ci cel pe care mersese el cu trei ani în urmă, spre bârlogul monstrului Aragog. Atunci Hermione nu fusese cu el; se îndoia că ştia ce pericol se afla la capătul drumului.
— Ăă… eşti sigură că ăsta e drumul corect? o întrebă el cu subînţeles.
— O, da, spuse ea cu o voce fermă, croindu-şi drum cu mai mult zgomot decât ar fi fost nevoie.
În spatele lor, Umbridge se împiedică de un puiet căzut. Nici unul dintre ei nu se opri să o ajute să se ridice; Hermione merse mai departe, strigând tare peste umăr:
— Mai avem puţin!
— Hermione, vorbeşte mai încet, şopti Harry, grăbindu-se să o prindă din urmă. Ar putea să ne audă oricine prin locurile astea…
— Chiar vreau să fim auziţi, răspunse ea încet, în timp ce Umbridge alerga zgomotos în urma lor. O să vezi…
Mai merseră o bună bucată de vreme, până când pătrunseră atât de mult în Pădure, încât coroanele copacilor blocau toată lumina. Harry avea sentimentul pe care îl mai avusese şi înainte în Pădure: că era urmărit de mulţi ochi nevăzuţi.
— Cât mai trebuie să mergem? întrebă Umbridge supărată din spatele lui.
— Nu mult! strigă Hermione, în timp ce ajungeau într-un luminiş întunecat şi umed. Încă puţin…
O săgeată vâjâi prin aer şi se înfipse cu un zgomot ameninţător în copacul din dreptul ei. Aerul se umplu deodată de sunetul copitelor; Harry simţi solul pădurii tremurând; Umbridge scoase un ţipăt scurt şi îl împinse în faţa ei ca pe un scut…
Se smulse de lângă ea şi se întoarse. În jur de cincizeci de centauri apărură din toate părţile, cu arcurile ridicate şi întinse, îndreptate spre Harry, Hermione şi cu Umbridge. Se dădură încet în spate, către centrul luminişului, Umbridge scoţând mici icnete de groază. Harry se uită cu coada ochiului la Hermione, care avea un zâmbet triumfător.
— Cine eşti? spuse o voce.
Harry se uită în stânga. Centaurul cu un corp ca de castan, pe nume Magorian, ieşi din cerc, apropiindu-se de ei cu arcul ridicat la fel ca ceilalţi. În dreapta lui Harry, Umbridge încă suspina, cu bagheta tremurând tare, în timp ce o îndrepta spre centaurul care se apropia.
— Te-am întrebat cine eşti, omule, spuse Magorian aspru.
— Sunt Dolores Umbridge! zise Umbridge cu o voce stridentă, îngrozită. Adjunct al ministrului Magiei, director şi Mare Inchizitor la Hogwarts!
— Eşti de la Ministerul Magiei? spuse Magorian, în timp ce mulţi centauri din cercul din jur se foiau neliniştiţi.
— Exact! spuse Umbridge, cu o voce şi mai subţire, aşa că aveţi grijă! Conform legilor promulgate de Departamentul pentru Reglementarea şi Controlul Creaturilor Magice, orice atac al unor hibrizi ca voi asupra unui om…
— Cum ne-ai spus? strigă un centaur cu un aspect neîmblânzit, pe care Harry îl recunoscu drept Bane.
În jurul lor se auziră multe şoapte furioase şi corzi de arc întinse.
— Nu le spuneţi aşa! spuse Hermione mânioasă, dar Umbridge nu părea să o fi auzit.
Cu bagheta care îi tremura îndreptată în continuare spre Magorian, ea continuă:
— Legea cincisprezece B prevede limpede că „orice atac de către o creatură magică având o capacitate intelectuală cvasiumană şi drept urmare considerată responsabilă pentru acţiunile sale…
— „Capacitate intelectuală cvasiumană”? repetă Magorian, în timp ce Bane şi ceilalţi răcneau furioşi şi râcâiau pământul cu copitele. Considerăm asta o mare insultă, omule! Din fericire, capacitatea noastră intelectuală o depăşeşte cu mult pe a voastră.