— Da, spuse Harry.
— Câţi sunt?
— Doar doi.
— Păi, avem nevoie de trei, zise Hermione, încă tulburată, dar decisă.
— De patru, Hermione, spuse Ginny, încruntându-se.
— De fapt, cred că suntem şase, spuse Luna calmă, numărând.
— Fii serioasă, nu putem să mergem toţi! spuse Harry supărat. Fiţi atenţi, voi trei — arătă spre Neville, Ginny şi Luna — voi nu sunteţi implicaţi în asta, nu sunteţi…
Izbucniră noi proteste. Cicatricea îl duru iar, de data asta şi mai tare. Fiecare moment de întârziere era valoros; nu aveau timp să se certe.
— În ordine, bine, e alegerea voastră, spuse el scurt, dar, dacă nu vom găsi alţi Thestrali, nu o să puteţi să…
— Ah, vor veni şi alţii, spuse Ginny încrezătoare, uitându-se, la fel ca Ron, în direcţia greşită şi părând convinsă că se uita la cai.
— Ce te face să crezi asta?
— Pentru că, în caz că nu ai observat, tu şi Hermione sunteţi plini de sânge, spuse ea calmă, şi ştim că Hagrid îi ademeneşte pe Thestrali cu carne crudă. Probabil că de asta au apărut ăştia doi.
Harry simţi că îl trage cineva de mânecă în clipa aceea. Se uită în jos şi îl văzu pe Thestralul cel mai apropiat lingându-i mâneca umezită de sângele lui Grawp.
— Bine, în ordine, spuse el, venindu-i o idee strălucită, Ron şi cu mine o să-i luăm pe ăştia doi şi o să mergem înainte, iar Hermione poate să stea aici cu voi şi o să atragă mai mulţi Thestrali…
— Eu nu rămân în urmă! spuse Hermione mânioasă.
— Nu este nevoie, spuse Luna, zâmbind. Uite, au mai venit şi alţii… cred că mirosiţi rău de tot…
Harry se întoarse: printre copaci veneau nu mai puţin de sase sau şapte Thestrali, cu aripile mari de piele strânse pe lângă corp şi cu ochii strălucindu-le în întuneric. Acum nu mai avea nici o scuză.
— Bine, spuse el mânios, atunci alegeţi câte unul şi încălecaţi.
CAPITOLUL XXXIV
DEPARTAMENTUL MISTERELOR
Harry apucă strâns coama celui mai apropiat Thestral, puse un picior pe o buturugă şi se urcă stângaci pe spatele mătăsos al calului. Acesta nu protestă, ci îşi întoarse capul, cu colţii dezveliţi, şi încercă să-i lingă roba în continuare.
Descoperi că exista un mod de a-şi fixa genunchii în spatele articulaţiilor aripilor, care îi dădea un sentiment de mai mare siguranţă, apoi se uită în jur la ceilalţi. Neville se ridicase peste spinarea următorului Thestral şi acum încerca să-şi azvârle un picior peste spatele animalului. Luna era deja pe poziţie, stând călare într-o parte şi aranjându-şi roba, ca şi când ar fi făcut asta zilnic. Însă Ron, Hermione şi Ginny, stăteau nemişcaţi pe loc, cu gura căscată şi ochii mari.
— Ce e? zise el.
— Cum naiba să ne urcăm? zise Ron cu o voce slabă. Când noi nici măcar nu-i vedem?
— Ah, e uşor, spuse Luna, coborând amabilă de pe Thestral şi ducându-se cu paşi mari spre ei. Hermione şi Ginny! Veniţi aici…
Îi trase până la ceilalţi Thestrali din jur şi-i ajută pe rând să încalece. Toţi trei părură extrem de neliniştiţi când le prinse mâinile în coama calului şi le spuse să strângă tare, înainte să se întoarcă pe spinarea bidiviului ei.
— E incredibil, murmură Ron, mişcându-şi mâna liberă cu sfială în sus şi în jos pe grumazul calului său. Incredibil… de-aş putea să-l văd…
— Zi mersi că rămâne invizibil, spuse Harry sumbru. Deci, suntem gata?
Încuviinţară toţi din cap şi Harry văzu cinci perechi de genunchi încordându-se sub robe.
— În ordine…
Se uită în jos, la ceafa neagră şi lucioasă a Thestralului său, şi înghiţi în sec.
— Aşa deci, la Londra, Ministerul Magiei, intrarea vizitatorilor, spuse el nesigur. Ăă… dacă ştiţi… unde mergeţi…
Preţ de o clipă, Thestralul lui Harry nu făcu absolut nimic; apoi, cu o mişcare năvalnică, una care aproape că îl dădu jos, întinse ambele aripi; calul se lăsă în jos încet, apoi ţâşni în sus atât de repede şi de abrupt, încât Harry trebui să îşi încleşteze braţele şi picioarele în jurul lui ca să nu-i alunece de pe spinarea osoasă. Închise ochii şi îşi lipi faţa de coama mătăsoasă a calului, în timp ce treceau vijelios prin cele mai înalte ramuri ale copacilor şi zburau mai departe, spre apusul sângeriu.
Harry îşi zise că nu se mai mişcase niciodată atât de repede: Thestralul vâjâi pe deasupra castelului, aproape fără să dea din aripile mari; aerul din ce în ce mai rece îi biciuia chipul lui Harry; îşi miji ochii împotriva vântului puternic, se uită în jur şi îi văzu pe cei cinci colegi ai săi zburând în urma sa, fiecare aplecat cât putea de jos peste grumazul Thestralului, ca să se apere de curentul de aer.
Survolară domeniul de la Hogwarts şi trecură de Hogsmeade; Harry vedea munţi şi văi dedesubtul lor. În timp ce lumina zilei începea să scadă, Harry zări mici mănunchiuri de lumini când trecură pe deasupra mai multor sate, apoi un drum şerpuitor pe care o singură maşină se îndrepta spre casă printre dealuri, ca o insectă…
— Este ciudat! abia îl auzi Harry pe Ron strigând de undeva din spate şi îşi imagină cum trebuia să fie să goneşti la înălţimea asta fără nici un suport vizibil.
Veni şi asfinţituclass="underline" cerul prindea câte o nuanţă de mov deschis, fiind plin de stele micuţe şi argintii, iar în scurt timp doar luminile oraşelor încuiate le arătară cât de departe erau de pământ sau cât de repede zburau. Braţele lui Harry erau înfăşurate strâns în jurul grumazului calului, iar băiatul îşi dori ca acesta să meargă şi mai repede. Cât timp se scursese de când îl văzuse pe Sirius zăcând pe podeaua Departamentului Misterelor? Cât mai putea Sirius să-i reziste lui Cap-de-Mort? Singurul lucru de care era sigur Harry era că naşul său nici nu făcuse ce dorise Cap-de-Mort, nici nu murise, pentru că era convins că, în oricare dintre aceste variante, ar fi simţit încântarea sau mânia lui Cap-de-Mort cuprinzându-i corpul, făcându-i cicatricea să ardă la fel de dureros ca în noaptea când fusese atacat domnul Weasley.
Zburară mai departe prin întunericul tot mai dens; Harry îşi simţea faţa rigidă şi rece, picioarele îi amorţiseră de cât strânseră corpul Thestralului, însă nu îndrăznea să îşi schimbe poziţia ca să nu alunece… Nu auzea nimic din cauza aerului care îi vâjâia în urechi, şi avea gura uscată şi îngheţată, din cauza vântului rece al nopţii. Nu mai ştia cât de mult merseră; toată încrederea îi era în animalul de sub el, care gonea hotărât în noapte, abia dând din aripi, în timp ce zbura mereu înainte.
Dacă ajungeau prea târziu…
Este încă în viaţă, se luptă, o simt…
Dacă va hotărî Cap-de-Mort că Sirius nu va ceda…
Aş şti…
Harry simţi un gol în stomac; capul Thestralului se îndreptă deodată spre pământ şi Harry îi alunecă pe grumaz cu câţiva centimetri. În sfârşit, coborau… i se păru că aude un strigăt din spate şi se întoarse, dar nu văzu nici urmă de corp în cădere… probabil că avuseseră toţi un şoc când se schimbase direcţia, la fel ca el.
Acum luminile puternice portocalii erau din ce în ce mai mari şi mai rotunde pretutindeni; vedeau acoperişurile clădirilor, şuvoaie de faruri ca nişte ochi luminoşi de insecte, pătrate gălbui care erau de fapt ferestre. Foarte brusc, din câte li se păru, goneau spre trotuar; Harry strânse Thestralul cu toată puterea, şi se pregăti pentru un impact subit, dar calul atinse solul întunecat la fel de uşor ca o umbră, iar Harry alunecă de pe spinarea sa, uitându-se în jur la strada unde zona aglomerată de trecere era încă la mică depărtare de cabina telefonică vandalizată, în lumina portocalie insipidă a felinarelor.