Ron ateriză puţin mai încolo şi căzu imediat pe trotuar de pe grumazul Thestralului.
— Niciodată n-o s-o mai fac, spuse el, adunându-se de pe jos.
Dădu să se îndepărteze de Thestral, dar, neputând să-l vadă, se lovi de partea lui posterioară şi aproape că se prăbuşi din nou.
— Absolut niciodată… a fost cea mai groaznică…
Hermione şi Ginny aterizară de-o parte şi de alta a lui: amândouă se dădură jos de pe bidiviii lor cu ceva mai multă graţie decât Ron, deşi aveau cam aceeaşi expresie uşurată că ajunseseră iar cu picioarele pe pământ; Neville sări, tremurând, iar Luna descălecă lin.
— Şi-acum, încotro? îl întrebă ea pe Harry cu o voce de un interes politicos, de parcă totul ar fi fost o excursie relativ interesantă.
— Aici, spuse el.
Îşi mângâie repede Thestralul, recunoscător, iar apoi îi conduse repede spre cabina telefonică ponosită şi deschise uşa. 1
— Hai! îi îndemnă el pe ceilalţi, când văzu că ezitau.
Ron şi Ginny intrară ascultători; Hermione, Neville şi Luna se înghiontiră în urma lor; Harry aruncă o privire înapoi, spre Thestralii care acum căutau resturi de mâncare stricată pe pasajul de trecere, apoi se înghesui în cabină lângă Luna.
— Cine e cel mai aproape de receptor să formeze şase doi patru patru doi! zise el.
O făcu Ron, cu braţul îndoit ciudat, ca să ajungă la cadran; după câteva clipe se auzi o voce calmă de femeie.
— Bun venit la Ministerul Magiei. Vă rog să spuneţi cum vă numiţi şi ce doriţi.
— Harry Potter, Ron Weasley, Hermione Granger, zise Harry foarte repede, Ginny Weasley, Neville Poponeaţă, Luna Lovegood… suntem aici ca să salvăm pe cineva, dacă nu ne-o ia înainte Ministerul dumneavoastră!
— Vă mulţumesc, spuse vocea calmă de femeie. Vizitatorilor, vă rog să luaţi insignele şi să vi le prindeţi în piept de robe.
Şase insigne alunecară pe planul înclinat pe care apăreau de obicei monedele nefolosite. Hermione le luă şi i le dădu lui Harry peste capul lui Ginny, fără să spună nimic; Harry se uită la cea din vârf: Harry Potter, misiune de salvare.
— Vizitatori ai Ministerului, vi se cere să vă supuneţi unei verificări şi să vă prezentaţi baghetele pentru înregistrare la biroul de securitate, care se află la capătul îndepărtat al atriumului.
— Bine! zise Harry tare, iar cicatricea îi zvâcni iar. Acum putem să mergem?
Podeaua cabinei telefonice se cutremură şi trotuarul se ridică dincolo de ferestrele ei de sticlă; Thestralii care căutau mâncare dispărură din vedere; întunericul se lăsă peste capetele copiilor şi, cu un huruit surd, aceştia coborâră în adâncul Ministerului Magiei.
O rază de lumină aurie le atinse picioarele şi, răspândindu-se, urcă pe corpurile lor. Harry îşi îndoi genunchii şi îşi ţinu bagheta la îndemână, foarte înghesuit, în timp ce se uita pe geam, ca să vadă dacă îi aştepta cineva în atriumul care părea complet gol. Lumina era mai slabă decât fusese în timpul zilei; nu ardeau focuri în şemineurile încastrate în pereţi, însă când liftul se opri din alunecarea lui lină, văzu că simbolurile aurii şerpuiau în continuare pe tavanul albastru închis.
— Ministerul Magiei vă doreşte o seară plăcută, spuse vocea ca femeii.
Uşa cabinei telefonice se dădu la perete; Harry ieşi, urmat de Neville şi Luna. Singurul zgomot care se auzea în atrium era şuvoiul constant de apă din fântâna aurie, unde jeturile din baghetele vrăjitoarei şi vrăjitorului, vârful săgeţii centaurului, vârful pălăriei goblinului şi ale urechilor spiriduşului de casă continuau să stropească în bazinul din jur.
— Haideţi, spuse Harry încet, iar cei şase alergară pe hol, cu Harry în frunte, trecând de fântână şi îndreptându-se către biroul la care stătuse vrăjitorul de pază care cântărise bagheta lui Harry, şi care acum era părăsit.
Harry îşi zise că ar fi trebuit să se afle un om de pază acolo. Lipsa lui era un semn de rău augur, iar impresia i se consolidă când trecură pe poarta aurie şi o luară către lifturi. Apăsă pe cel mai apropiat buton pe care scria „jos” şi un lift apăru huruind aproape instantaneu, grilajele aurii se dădură în lături cu un zuruit puternic, răsunător, iar ei se năpustiră înăuntru. Harry apăsă repede pe butonul cu cifra nouă; grilajele se închiseră cu o bufnitură şi liftul începu să coboare, zăngănind şi huruind. Harry nu îşi dăduse seama cât de zgomotoase erau lifturile în ziua când venise cu domnul Weasley; era convins că gălăgia avea să-i trezească pe toţi oamenii de pază din clădire, şi totuşi, când liftul se opri, vocea calmă a femeii zise „Departamentul Misterelor” şi grilajul se deschise. Ieşiră pe holul unde nu se mişca nimic, în afară de torţele cele mai apropiate, care pâlpâiră din cauza curentului produs de mişcarea liftului.
Harry se întoarse spre uşa neagră şi simplă. După luni de zile în care o visase, era în sfârşit acolo.
— Să mergem, şopti el, şi îi conduse pe hol, cu Luna chiar în urma lui, privind în jur cu gura întredeschisă. În ordine, fiţi atenţi, continuă el, oprindu-se din nou la doi metri de uşă. Poate că… poate că unii ar trebui să rămână aici ca să — ca să facă de pază şi…
— Şi cum o să te anunţăm dacă vine cineva? întrebă Ginny, cu sprâncenele ridicate. Ai putea să fii la kilometri depărtare.
— Venim cu tine, Harry, spuse Neville.
— Hai să mergem mai departe, spuse Ron hotărât.
Harry tot n-ar fi vrut să-i ia pe toţi cu el, dar se părea că nu avea de ales. Se întoarse cu faţa spre uşă şi merse înainte… Exact ca în vis, uşa se deschise, iar el merse mai departe, urmat de ceilalţi.
Se aflau într-o cameră mare, circulară. Totul era negru acolo, inclusiv podeaua şi tavanul; uşi identice, fără plăcuţe şi fără clanţe se găseau la intervale fixe pe pereţii negri, iar între ele se vedeau lumânări ale căror flăcări erau albastre; lumina lor rece şi neregulată se reflecta în podeaua lucioasă de marmură, lăsând impresia că dedesubt era o apă întunecată.
— Cineva să închidă uşa, murmură Harry.
Regretă că dăduse acest ordin în clipa în care Neville îl execută. Fără raza lungă de lumină dinspre holul luminat de torţe din spatele lor, locul deveni atât de întunecos, încât pentru o clipă singurele lucruri pe care le văzură fură mănunchiurile de flăcări albastre care pâlpâiau pe pereţi şi reflecţiile lor fantomatice pe podea.
În visul său, Harry traversa hotărât această cameră până la uşa de vizavi, după care ieşea liniştit. Dar aici erau vreo douăsprezece uşi. Exact în timp ce se uita la cele din faţa lui, încercând să decidă care era cea potrivită, se auzi un zgomot răsunător, iar lumânările începură să se mişte într-o parte. Camera circulară se învârtea.
Hermione îl apucă pe Harry de braţ, de parcă i-ar fi fost teamă că podeaua s-ar fi putut mişca şi ea.
Timp de câteva secunde, flăcările albastre din jurul lor îşi pierdură conturul şi arătară ca nişte raze de neon, în timp ce pereţii se rotiră cu viteză; apoi, la fel de brusc cum începuse, huruitul încetă şi totul redeveni inert.
În ochii lui Harry se vedeau gravate nişte dungi albastre; în afara lor, nu mai vedea nimic.
— Ce a fost asta? şopti Ron speriat.