— Cred că în felul ăsta nu ne-am dat seama pe care uşă am intrat, spuse Ginny cu o voce joasă.
Harry realiză imediat că fata avea dreptate: nu putea să identifice uşa de ieşire, după cum îi era imposibil să vadă o furnică în cadrul uşii negre ca tăciunele; iar uşa pe care trebuiau să meargă mai departe putea fi oricare din cele douăsprezece din jur.
— Cum o să ieşim? spuse Neville neliniştit.
— Păi, acum nu asta contează, spuse Harry hotărât, clipind des, ca să îşi şteargă dungile albastre de pe ochi, şi strângând bagheta mai tare ca niciodată. Nu o să fie nevoie să ieşim până nu o să-l găsim pe Sirius…
— Să nu te apuci să-l strigi! spuse brusc Hermione.
Harry nu avusese niciodată mai puţină nevoie de sfatul ei, căci instinctul îi spunea să fie cât mai tăcut.
— Ia zi, pe unde mergem, Harry? întrebă Ron.
— Nu… Începu Harry şi înghiţi în sec. În visele mele intram pe uşa de la capătul dinspre lifturi al holului, ajungeam într-o cameră întunecată — în asta — şi apoi intram pe o altă uşă, într-o cameră oarecum… sclipitoare. Ar trebui să, încercăm nişte uşi, spuse el grăbit, voi recunoaşte drumul corect abia când îl voi vedea. Hai…
Se duse direct la uşa din faţa lui, iar ceilalţi îl urmară îndeaproape. Îşi puse mâna pe suprafaţa sa rece şi lucioasă, ridică bagheta, pregătit să atace în clipa în care ea avea să se deschidă, şi împinse.
Uşa se deschise fără probleme.
După întunericul din prima cameră, lămpile care atârnau din tavan, ţinute de nişte lanţuri aurii, lăsau impresia că această cameră lungă şi dreptunghiulară era mult mai luminoasă, deşi nu existau luminile scânteietoare şi pâlpâitoare pe care le văzuse Harry în vis. Locul era destul de pustiu, cu excepţia câtorva birouri, iar în mijlocul camerei exista un bazin enorm de sticlă, plin cu un lichid verde închis, destul de mare ca să poată înota în el toţi şase; în el pluteau într-o doară mai multe obiecte alb sidefii.
— Ce sunt chestiile alea? şopti Ron.
— Nu ştiu, spuse Harry.
— Sunt peşti? şopti Ginny.
— Larve Aquavirius! spuse Luna entuziasmată. Tata a zis că Ministerul creşte…
— Nu, spuse Hermione pe un ton straniu, după care se apropie şi se uită pe geamul bazinului. Sunt creiere.
— Creiere?
— Da… oare ce fac cu ele?
Harry i se alătură lângă bazin. Într-adevăr, acum că le vedea de aproape, nu era nici o îndoială. Scânteind sinistru, creierele apăreau şi dispăreau, plutind în adâncul lichidului verde, ca nişte conopide vâscoase.
— Hai să plecăm de aici, spuse Harry. Nu e bine, trebuie să încercăm altă uşă.
— Şi aici sunt uşi, spuse Ron, arătând spre pereţi.
Lui Harry i se făcu inima cât un purice; cât de mare era locul ăsta?
— În visul meu, treceam din camera aceea întunecată într-o a doua, spuse el. Cred că ar trebui să ne întoarcem şi să încercăm de-acolo.
Aşa că reveniră grăbiţi în camera circulară şi întunecată; formele fantomatice ale creierelor pluteau acum prin faţa ochilor lui Harry, în locul flăcărilor albastre ale lumânărilor.
— Stai puţin! spuse Hermione tăios, când Luna dădu să închidă uşa de la camera creierelor. Marchează!
Trasă cu bagheta un „X” de foc care se fixă pe uşă. Imediat ce uşa se închise în urma lor, se auzi un alt huruit puternic, şi din nou peretele începu să se învârtă foarte repede, dar acum aproape în fiecare albastru pal exista o ceaţă roşu-aurie şi, după ce totul încremeni la loc, „X”-ul de foc încă ardea, arătându-le uşa pe care o încercaseră deja.
— Bună idee, spuse Harry. În ordine, hai acum să o încercăm pe asta…
Se apropie de uşă şi o deschise, cu bagheta încă ridicată, pe când ceilalţi rămăseseră în spatele lui.
Această cameră era mai mare decât cea dinainte, slab luminată şi dreptunghiulară, iar mijlocul era scobit, formând o gaură mare de piatră, de vreo şapte metri adâncime. Stăteau la capătul a ceea ce păreau să fie nişte şiruri de bănci de piatră, care mărgineau camera şi coborau în trepte ca un amfiteatru, semănând leit cu sala unde fusese judecat Harry de Vrăjustiţie. Însă în locul unui scaun cu lanţuri era un podium ridicat chiar în mijlocul gropii, pe care se găsea o arcadă de piatră care părea atât de veche, fisurată şi în ruină, încât Harry se miră că stătea încă în picioare. Fără să fie sprijinită de vreun perete din jur, arcada era împodobită cu o draperie sau cu un văl negru şi ponosit, care, în ciuda faptului că aerul rece din jur era perfect inert, flutura foarte uşor, ca şi când tocmai ar fi fost atins.
— Cine este acolo? spuse Harry, sărind cu un rând mai jos.
Nu răspunse nimeni, însă vălul flutură şi se mişcă în continuare.
— Ai grijă! şopti Hermione.
Harry coborî rândurile unul câte unul, până când ajunse pe fundul de piatră al gropii adâncite. Paşii săi răsunară puternic, în timp ce se apropia încet de podium. Arcada în formă de arc frânt părea mult mai înaltă de unde stătea acum decât i se păruse când se uita la ea de deasupra. Şi totuşi, vălul se mişca uşor, de parcă cineva tocmai trecuse dincolo de el.
— Sirius? vorbi Harry din nou, dar de data asta mai încet, fiindcă se apropiase.
Avea ciudata impresie că se afla cineva chiar de partea cealaltă a arcadei. Strângându-şi tare bagheta, dădu ocol podiumului, dar nu văzu pe nimeni; în partea cealaltă nu se vedea decât vălul negru şi ponosit.
— Hai să mergem! strigă Hermione de la jumătatea treptelor de piatră. Nu e ce ne trebuie Harry, să mergem.
Părea speriată, mult mai speriată decât fusese în camera în care înotau creierele. Şi totuşi, lui Harry i se păru că arcada avea un fel de frumuseţe aparte, deşi era veche. Îl intriga vălul care flutura uşor; simţea un fel de dorinţă foarte puternică de a urca pe podium şi de a trece prin el.
— Harry, hai să mergem, bine? spuse Hermione şi mai hotărâtă.
— Bine, spuse el, dar nu se mişcă.
Tocmai auzise ceva. Dinspre partea cealaltă a vălului se auzeau şoapte slabe, vorbe murmurate.
— Ce-ai spus? zise el foarte tare, astfel încât cuvintele îi răsunară peste tot în jurul băncilor de piatră.
— N-a vorbit nimeni, Harry! spuse Hermione, apropiindu-se acum de el.
— Cineva şopteşte de acolo, spuse el, îndepărtându-se de faţă şi continuând să se încrunte la văl. Tu eşti, Ron?
— Eu sunt aici, prietene, spuse Ron, apărând într-o parte a arcadei.
— Nu mai aude nimeni? întrebă Harry, pentru că şoaptele şi murmurul erau din ce în ce mai tari.
Fără să vrea cu adevărat să o facă, se trezi că pusese un picior pe podium.
— Şi eu îi aud, şopti Luna, apropiindu-se dintr-o parte a arcadei şi uitându-se la vălul care se mişca. Sunt oameni înăuntru!
— Cum adică, „înăuntru”? întrebă Hermione, sărind de pe ultima treaptă şi părând mult mai supărată decât cerea ocazia. Nu există nici un „înăuntru”, e doar o arcadă, nu e loc ca să fie cineva acolo. Harry, încetează, vino încoace…
Îl apucă de braţ şi îl trase, dar el se opuse.
— Harry, se presupune că suntem aici ca să-l salvăm pe Sirius! spuse ea cu o voce subţire şi încordată.
— Sirius, repetă Harry, uitându-se în continuare fermecat la vălul care flutura încontinuu. Da…
Ceva îi reveni în sfârşit în minte; Sirius prins, legat şi torturat, iar el se holba la arcada asta…
Se îndepărtă de podium cu câţiva paşi şi îşi dezlipi ochii de pe văl.
— Hai să mergem, spuse el.