— Asta am tot încercat să îţi… mă rog, hai! spuse Hermione, ocolind prima podiumul. În partea cealaltă, Ginny şi Neville se holbau şi ei la văl, părând în transă. Fără să spună nimic, Hermione o apucă pe Ginny de braţ, Ron îl înşfăcă pe Neville de mână, şi îi conduseră hotărâţi spre cea mai joasă bancă de piatră, după care urcară înapoi până la uşă.
— Ce crezi că a fost arcada aia? o întrebă Harry pe Hermione, după ce se întoarseră în camera circulară întunecată.
— Nu ştiu, dar, indiferent ce-a fost, era periculoasă, spuse ea cu fermitate, trasând iar un „X” de foc pe uşă.
Din nou, peretele se roti şi apoi deveni nemişcat. Harry se apropie de o altă uşă la întâmplare şi împinse. Uşa nu se clinti.
— Ce este? spuse Hermione.
— Este… Închisă… spuse Harry, sprijinindu-se de uşă cu toată greutatea, fără s-o poată urni.
— Înseamnă că asta e uşa care trebuie, nu? spuse Ron entuziasmat, alăturându-i-se lui Harry în încercarea de a deschide uşa cu forţa. Aşa trebuie să fie!
— Daţi-vă la o parte! spuse Hermione tăios.
Îşi îndreptă bagheta către locul unde ar fi trebuit să fie în mod normal broasca şi zise „Alohomora!” Nu se întâmplă nimic.
— Cuţitul lui Sirius! spuse Harry.
Îl scoase dintr-un buzunar al robei şi îl strecură în crăpătura dintre uşă şi perete. Ceilalţi îl urmăriră nerăbdători, în timp ce el îl plimbă de sus până jos, îl scoase şi apoi se împinse iar cu umărul în uşă. Rămase la fel de bine închisă. Mai mult, când Harry se uită la cuţit, văzu că i se topise lama.
— În ordine, nu intrăm în camera asta, spuse Hermione pe un ton decis.
— Dar dacă tocmai asta e cea care trebuie? spuse Ron, uitându-se la ea cu un amestec de teamă şi dorinţă.
— Nu are cum să fie, Harry putea să treacă de toate uşile în visul lui, zise Hermione, marcând uşa cu un alt „X” de foc, în timp ce Harry îşi vâra la loc în buzunar mânerul inutil al cuţitului lui Sirius.
— Ştii ce ar putea să fie acolo? spuse Luna entuziasmată, în timp ce peretele începea să se învârtească din nou.
— Fără îndoială, ceva viermuitor, spuse Hermione încet, iar Neville râse scurt şi încordat.
Peretele se opri şi Harry, cu un sentiment de disperare crescândă, deschise următoarea uşă.
— Asta e!
O recunoscu imediat după lumina frumoasă, jucăuşă, cu scânteieri de diamant. În timp ce ochii lui Harry se obişnuiau cu strălucirea puternică, văzu mai multe ceasuri care sclipeau de pe toate suprafeţele, ceasuri mici şi mari, pendule şi ceasuri de masă, atârnând în spaţiile dintre biblioteci sau stând pe birourile care împânzeau camera, astfel încât ticăitul acela neobosit cuprinse locul ca un fel de marş de mii de paşi minusculi. Sursa luminii jucăuşe ca de diamant era un clopot de cristal înalt, aflat la capătul îndepărtat al camerei.
— Pe aici!
Inima lui Harry bătea cu putere, acum că ştia că erau pe drumul cel bun. Îi conduse de-a lungul spaţiului îngust dintre şirurile de birouri, îndreptându-se, la fel ca în vis, către sursa de lumină, respectiv către clopotul de cristal ca un borcan, aproape la fel de înalt ca el, care era aşezat pe un birou şi părea plin de rafale sclipitoare de vânt.
— Vai, uite! spuse Ginny când se apropiară, arătând chiar spre centrul clopotului.
În curentul scânteietor dinăuntru plutea un ou mic, luminos ca o bijuterie. În timp ce se ridica în borcan, se sparse şi din el ieşi o pasăre colibri care fu purtată până în vârful borcanului, dar, când căzu pe pala de vânt, penele sale se acoperiră cu mâzgă şi se umeziră, iar până să fi fost purtată la loc pe fundul borcanului se închisese iarăşi în ou.
— Mergeţi mai departe! spuse Harry tăios, pentru că Ginny dădea semne că ar fi vrut să se oprească şi să urmărească oul transformându-se la loc în pasăre.
— Ai pierdut timpul lângă arcada aia veche! spuse ea supărată, dar îl urmă dincolo de borcanul în formă de clopot, către singura uşă din spatele lui.
— Asta e, spuse Harry din nou, iar acum inima îi bătea atât de tare, încât avea impresia că nu mai putea să vorbească. Pe aici…
Se uită în jur la toţi; îşi scoseseră baghetele şi păreau dintr-o dată serioşi şi neliniştiţi. Se uită iar la uşă şi împinse. Uşa se deschise la perete.
Ajunseseră în locul căutat: un spaţiu înalt ca al unei catedrale şi plin doar de rafturi înalte, înţesate cu sfere mici şi prăfuite de sticlă. Acestea sclipeau şters în lumina care venea dinspre mai multe suporturi de lumânări puse la intervale fixe de-a lungul rafturilor. La fel ca acelea aflate în camera circulară din urma lor, flăcările erau albastre. Camera era foarte rece.
Harry avansă şi se uită la unul dintre culoarele întunecate aflate între două rânduri de rafturi. Nu auzea nimic şi nici nu vedea cel mai mic semn de mişcare.
— Ai spus că era rândul nouăzeci şi şapte, şopti Hermione.
— Da, şopti Harry, uitându-se acum la capătul celui mai apropiat rând.
Sub un suport de lumânări cu flăcări albastre care era prins de el strălucea cifra cincizeci şi trei.
— Cred că trebuie să o luăm la dreapta, şopti Hermione, scrutând următorul rând. Da… ăla e cincizeci şi patru…
— Pregătiţi-vă baghetele, spuse Harry încet.
Merseră pe furiş înainte, uitându-se în urma lor, în timp ce treceau pe culoare lungi de rafturi, ale căror capete erau cufundate aproape total în întuneric. Mici etichete îngălbenite de vreme fuseseră puse sub fiecare sferă de cristal de pe rafturi. Unele dintre ele avea o lumină stranie, lichidă; altele erau şterse şi întunecate ca nişte becuri explodate.
Trecură de rândul optzeci şi patru… optzeci şi cinci… Harry era cu urechile ciulite, după cel mai mic sunet care să indice o mişcare, dar poate că lui Sirius i se pusese căluş, sau poate că îşi pierduse cunoştinţa… sau, spuse o voce nechemată din capul său, s-ar putea să fie deja mort…
Aş fi simţit, îşi spuse el, cu inima palpitându-i acum în dreptul mărului lui Adam, aş fi ştiut deja…
— Nouăzeci şi şapte, şopti Hermione.
Rămaseră grupaţi la capătul rândului, uitându-se la culoarul de alături. Nu era nimeni acolo.
— E chiar la capăt, spuse Harry, căruia i se uscase puţin gura. Nu se vede bine de-aici.
Şi îi conduse printre şirurile suprapuse ale sferelor de sticlă, dintre care unele luminară uşor când trecură prin dreptul lor…
— Ar trebui să fie pe-aici, şopti Harry, convins că fiecare pas pe care îl făcea avea să-l apropie de silueta zdrenţăroasă a lui Sirius, aflată pe podeaua întunecată.
— Harry? spuse Hermione încet, însă el nu vru să răspundă.
Avea gura foarte uscată.
— Undeva pe… aici… spuse el.
Ajunseră la capătul rândului şi ieşiră iar lângă lumina slabă a unei lumânări. Nu era nimeni acolo. Nu era decât o tăcere prăfuită, asurzitoare.
— Ar putea să fie… şopti Harry răguşit, uitându-se de-a lungul următorului culoar. Sau poate…
Se grăbi să se uite ceva mai departe.
— Harry? făcu Hermione iar.
— Ce? se răsti el.
— Nu… nu cred că Sirius este aici.
Nu vorbi nimeni. Harry nu vru să se uite la nici unul dintre ei. Îi era rău. Nu înţelegea de ce Sirius nu era acolo. Trebuia să fie acolo. Dar aici îl văzuse…
Alergă pe culoarul de la capătul rândurilor, uitându-se de-a lungul lor. Trecu prin dreptul mai multor intervale pustii. Fugi în direcţia opusă şi trecu iar pe lângă prietenii săi, care îl urmăreau cu ochii mari. Nu se vedea nici urmă de Sirius. Şi nimic care să indice vreo luptă.