— Dar eu nu vreau să mă venereze — începu Harry enervat.
— Ştiu că nu, spuse Hermione repede, părând speriată. Ştiu, Harry. Dar îţi dai seama ce încearcă să facă? Vor să te transforme într-o persoană pe care nu o s-o creadă nimeni. Fudge e în spatele poveştii ăsteia, pariez pe orice. Vor ca vrăjitorii de pe stradă să creadă că eşti doar un prostovan care e un fel de păcăleală, care povesteşte tot felul de chestii ridicole, trase de păr, pentru că adoră să fie celebru şi vrea să o ţină aşa în continuare.
— Eu nu am cerut nimănui — nu am vrut — Cap-de-Mort mi-a ucis părinţii! îngăimă Harry. Am ajuns celebru pentru că mi-a omorât familia, dar nu a putut să mă omoare şi pe mine! Cine şi-ar dori să fie celebru pentru asta? Nu îşi dau seama că aş fi preferat să nu fi…
— Ştim, Harry, spuse Ginny cu sinceritate.
— Şi, bineînţeles, nu au zis un cuvânt despre cum ai fost atacat de Dementori, zise Hermione. Cineva le-a spus să tacă. Ăsta ar fi un subiect foarte important, Dementorii scăpaţi de sub control. Nici măcar nu au zis că ai încălcat Statutul Internaţional de Tăinuire. Am crezut că o vor face, s-ar fi potrivit de minune cu imaginea asta a ta de prost care se dă mare. Credem că stau şi aşteaptă până când o să fii exmatriculat, când o să dea sfoară-n ţară — vreau să spun, dacă o să fii exmatriculat, evident, continuă ea grăbită. Chiar că nu ar trebui să te exmatriculeze, dacă îşi respectă propriile reguli, nu au nimic împotriva ta.
Ajunseseră iar la audiere şi Harry nu vroia să se gândească la asta. Aruncă momeala după un alt subiect de discuţie, însă fu salvat de nevoia de a găsi unul de paşii care se auziră urcând scările.
— Hmm.
Fred trase cu putere de Urechea Extensibilă; se mai auzi o pocnitură răsunătoare, iar el şi George dispărură. Câteva clipe mai târziu, în prag apăru doamna Weasley.
— S-a terminat întrunirea, acum puteţi să coborâţi la cină. Toată lumea abia aşteaptă să te vadă, Harry. Şi cine a lăsat toate bombele acelea cu miros de baligă în faţa uşii de la bucătărie?
— Şmecherilă, zise Ginny fără să roşească. Îi place la nebunie să se joace cu ele.
— Ah, spuse doamna Weasley, credeam că ar fi putut să fie Kreacher, tot face lucruri ciudate de genul ăsta. Acum nu uitaţi să vorbiţi încet pe hol. Ginny, eşti foarte murdară pe mâini, ce ai făcut? Te rog, du-te şi spală-te înainte de cină.
Ginny se strâmbă către ceilalţi şi ieşi din cameră după mama ei, lăsându-l pe Harry singur cu Ron şi Hermione. Amândoi îl priveau neliniştiţi, de parcă se temeau că o să înceapă să ţipe din nou, acum că plecaseră toţi ceilalţi. Văzându-i atât de agitaţi, se simţi puţin ruşinat.
— Ştiţi… murmură el, dar Ron clătină din cap, şi Hermione zise încet:
— Ne-am aşteptat că o să te superi, Harry, chiar nu te învinovăţim, dar trebuie să înţelegi, zău că am încercat să-l convingem pe Dumbledore…
— Da, ştiu, zise Harry scurt.
Căută un subiect care să nu aibă legătură cu directorul său, pentru că doar gândul la Dumbledore îl făcea iar să fiarbă pe dinăuntru de supărare.
— Cine este Kreacher? întrebă el.
— Spiriduşul de casă care locuieşte aici, zise Ron. Un smintit. Nu am mai întâlnit niciodată unul ca el.
Hermione se încruntă la Ron.
— Nu este smintit, Ron.
— Dorinţa vieţii lui este să-i fie tăiat capul şi apoi agăţat pe o placă, exact ca al mamei sale, spuse Ron sarcastic. Este ceva normal, Hermione?
— Păi… păi, dacă este un pic ciudat, nu-i este vina lui. Ron îşi roti ochii spre Harry.
— Hermione nu a renunţat încă la S.P.A.S.
— Nu este S.P.A.S! zise Hermione vehement. Este Societatea pentru apărarea spiriduşilor. Nu sunt singură, iar Dumbledore a spus că ar trebui să fim drăguţi cu Kreacher.
— Da, da, zise Ron. Hai să mergem, sunt lihnit.
Îi conduse ieşind din cameră şi ajungând pe palier, însă înainte ca ei să poată coborî scările—
— Staţi aşa! şopti Ron, întinzând o mână ca să-i oprească pe Harry şi Hermione să meargă mai departe. Sunt încă pe hol, poate auzim ceva.
Cei trei se uitară cu grijă peste balustrade. Holul posomorât de dedesubt era plin de vrăjitoare şi vrăjitori, inclusiv toţi cei din garda lui Harry. Şuşoteau entuziasmaţi între ei. Chiar în centrul grupului Harry văzu capul întunecat, cu părul soios şi nasul proeminent, al profesorului de la Hogwarts pe care îl plăcea cel mai puţin, profesorul Plesneală. Harry se aplecă şi mai mult peste balustradă. Era foarte interesat de ce făcea Plesneală pentru Ordinul Phoenix…
Un fir subţire de sfoară de culoarea pielii coborî prin faţa ochilor lui Harry. Ridicând privirea, îi văzu pe Fred şi George la etajul de mai sus, lăsând în jos cu grijă Urechea Extensibilă către mănunchiul întunecat de oameni de dedesubt. O clipă mai târziu însă, începură să se îndrepte toţi către uşa de la intrare, ieşind din raza lor vizuală.
— La naiba, Harry îl auzi şoptind pe Fred, în timp ce ridica iar Urechea Extensibilă.
Auziră uşa de la intrare deschizându-se, apoi închizându-se.
— Plesneală nu mănâncă niciodată aici, îi spuse încet Ron lui Harry. Slavă Domnului. Hai.
— Şi, Harry, nu uita să nu ridici vocea pe hol, şopti Hermione.
Când trecură pe lângă şirul de capete de spiriduşi de casă de pe perete, îi văzură pe Lupin, doamna Weasley şi Tonks în faţa uşii de la intrare, închizând magic numeroasele broaşte şi yale după cei care tocmai plecaseră.
— Mâncăm în bucătărie, şopti doamna Weasley, întâlnindu-i la capătul scărilor. Harry, dragă, dacă traversezi pe vârfuri holul este chiar pe uşa aceea…
ZDUF.
— Tonks! strigă doamna Weasley exasperată, întorcându-se să se uite în spatele ei.
— Îmi pare rău! se văită Tonks, care era întinsă pe podea. Este suportul ăla idiot de umbrele, e a doua oară când mă împiedic de…
Însă restul cuvintelor sale fu acoperit de un urlet îngrozitor, care îţi spărgea timpanele şi îţi îngheţa sângele în vine.
Draperiile roase de molii pe lângă care trecuse Harry mai devreme se îndepărtaseră, însă în spatele lor nu se afla nici o uşă. Pentru o fracţiune de secundă, Harry crezu că se uita pe o fereastră, de partea cealaltă a ferestrei fiind o bătrână cu o pălărie neagră, care ţipa întruna, de parcă ar fi fost torturată — abia pe urmă îşi dădu seama că era doar un portret în mărime naturală, însă foarte realist, şi cel mai neplăcut pe care îl văzuse vreodată.
Bătrânei îi curgea saliva din gură, i se roteau ochii, pielea gălbejită de pe faţă i se întindea la maximum când ţipa; de-a lungul holului din spatele lor, se treziră şi celelalte portrete şi începură şi ele să urle, încât Harry chiar închise ochii şi îşi acoperi urechile din cauza zgomotului.
Lupin şi doamna Weasley alergară înainte şi încercară să tragă draperiile peste bătrână, însă acestea nu cedau, iar ea striga mai tare ca niciodată, vânturând nişte mâini cu gheare, de parcă ar fi încercat să le sfâşie feţele.
— Gunoaie! Mizerii! Produse de mâna a doua de noroi şi josnicie! Corciturilor, mutanţilor, ciudaţilor, plecaţi de-aici! Cum îndrăzniţi să mânjiţi casa strămoşilor mei…
Tonks îşi ceru scuze repetate, târând înapoi piciorul uriaş şi greu de trol; doamna Weasley renunţă la tentativa de a trage draperiile şi merse grăbită dintr-un capăt în altul al holului, Împietrind cu bagheta toate celelalte portrete; un bărbat cu părul lung şi negru ieşi furtunos pe o uşă din faţa lui Harry.