— Harry? strigă Ron.
— Cee?
Nu voia să audă ce avea de spus Ron; nu voia să îl audă spunându-i că fusese un prost, sau să-i sugereze că ar trebui să se întoarcă la Hogwarts, dar se înroşea şi simţea că ar fi vrut să se ascundă mult timp aici, în întuneric, înainte să înfrunte lumina puternică din atriumul de mai sus şi privirile acuzatoare ale celorlalţi…
— Ai văzut asta? întrebă Ron.
— Ce? zise Harry, trezindu-se la viaţă şi simţind că trebuia să dea peste un semn că Sirius fusese acolo.
Se întoarse cu paşi mari spre locul unde stăteau cu toţii, ceva mai jos, pe rândul nouăzeci şi şapte, dar îl descoperi doar pe Ron, care se holba la una dintre sferele prăfuite de pe un raft.
— Ce e? repetă Harry morocănos.
— Are… are numele tău pe ea, spuse Ron.
Harry se apropie puţin. Ron arătă spre una dintre sferele mici de sticlă, care radia o lumină lăuntrică, ştearsă, deşi era foarte prăfuită şi părea neatinsă de ani buni.
— Numele meu? zise Harry cu o voce albă.
Făcu un pas înainte. Fiind mai mic decât Ron, trebui şi îşi întindă gâtul ca să citească eticheta gălbuie, lipită pe raft chiar sub sfera prăfuită de sticlă. Cu un scris filiform, fusese trecută o dată din trecutul destul de îndepărtat, sub care stătea scris:
S. P. T lui A. P. W. B. D.
Lordul întunericului
şi (?) Harry Potter
Harry se uită la el cu ochii mari.
— Ce-i asta? întrebă Ron neliniştit. Ce caută numele tău acolo?
Se uită la celelalte etichete de pe porţiunea aceea de raft.
— Eu nu sunt aici, zise el perplex. Şi nici ceilalţi.
— Harry, nu cred că ar trebui să o atingi, spuse Hermione tăios, când el întinse mâna.
— De ce nu? zise el. Are legătură cu mine, nu?
— Nu o face, Harry, spuse Neville dintr-o dată.
Harry se uită la el. Chipul rotund al lui Neville lucea puţin de transpiraţie. Arăta de parcă nu ar fi putut să suporte şi mai mult suspans.
— Are numele meu pe ea, spuse Harry.
Ştiind că era imprudent, îşi lipsi degetele de suprafaţa prăfuită a sferei. Se aşteptase să fie rece, dar se înşelase. Din contră, era ca şi când ar fi stat la soare ore întregi, ca şi când ar fi fost încălzită de lumina care radia din ea. Aşteptând, sperând chiar, că avea să se întâmple ceva dramatic, ceva interesant, care să facă în aşa fel încât călătoria lor să fi meritat osteneala, Harry ridică sfera de sticlă de pe raft şi se uită la ea.
Nu se întâmplă absolut nimic. Ceilalţi se strânseră în jurul lui, privind sfera, în timp ce el o elibera de pojghiţa de praf care o împovăra.
În clipa aceea, chiar din spatele lor, o voce tărăgănată spuse:
— Bravo, Potter. Acum Întoarce-te, încet şi frumos, şi dă-mi-o.
CAPITOLUL XXXV
DINCOLO DE VĂL
Mai multe siluete negre apărură din senin în jurul lor, blocându-le calea în stânga şi în dreapta; ochii le sclipeau prin găurile din glugi. Douăsprezece vârfuri aprinse de baghete erau îndreptate direct spre inimile lor; Ginny scoase un icnet de groază.
— Dă-mi-o, Potter, repetă vocea tărăgănată a lui Lucius Reacredinţă, care întinse mâna cu palma în sus.
În stomacul lui Harry se căscă un gol teribil. Erau prinşi şi în inferioritate numerică.
— Dă-mi-o, spuse Reacredinţă din nou.
— Unde este Sirius? spuse Harry.
Mai mulţi Devoratori ai Morţii râseră; o voce aspră de femeie din mijlocul siluetelor întunecate din dreapta lui Harry spuse triumfător:
— Lordul Întunecat are mereu dreptate!
— Mereu, îngână Reacredinţă. Acum, dă-mi profeţia, Potter.
— Vreau să ştiu unde este Sirius!
— „Vreau să ştiu unde e Sirius!” îl imită femeia din stânga sa. Ea şi colegii săi, Devoratori ai Morţii, se apropiaseră atât de tare, încât ajunseseră la jumătate de metru de Harry şi de ceilalţi. Harry era orbit de lumina de la baghetele lor.
— L-aţi prins, spuse Harry, ignorând panica crescândă din pieptul său şi groaza cu care se luptase de când intrase pentru prima oară pe culoarul rândului nouăzeci şi şapte. E aici. Ştiu că e aici.
— Copilaşul s-a tlezit speliat şi a clezut că ce a visat el e adevălat, spuse femeia pe o voce oribilă, imitând un bebeluş.
Harry simţi cum Ron se agită lângă el.
— Nu face nimic, murmură el. Nu încă…
Femeia care îl imitase râse în gura mare.
— Îl auziţi? Îl auziţi? Le dă instrucţiuni celorlalţi copii de parcă ar avea de gând să se lupte cu noi!
— Vai, nu îl cunoşti pe Potter cum îl cunosc eu, Bellatrix, spuse Reacredinţă încet. Are o mare slăbiciune pentru faptele eroice; Lordul Întunecat înţelege asta. Acum, dă-mi profeţia, Potter.
— Ştiu că Sirius este aici, spuse Harry, deşi, din cauza panicii, i se strângea pieptul şi avea senzaţia că nu mai putea să respire cum trebuie. Ştiu că e la voi!
Mai râseră şi alţi Devoratori ai Morţii, deşi femeia hohoti cel mai tare.
— A sosit momentul să înveţi diferenţa dintre viaţa reală şi vise, Potter, spuse Reacredinţă. Acum dă-mi profeţia, sau vom începe să ne folosim baghetele.
— Hai, faceţi-o, spuse Harry, ridicându-şi bagheta la nivelul pieptului.
Şi, în timp ce o făcea, cele cinci baghete ale lui Ron, Hermione, Neville, Ginny şi Luna se ridicară de o parte şi de alta a lui. Nodul din stomacul lui Harry se strânse. Dacă Sirius nu era acolo, îşi dusese prietenii la moarte fără absolut nici un motiv…
Însă Devoratorii Morţii nu atacară.
— Dă-mi profeţia şi nimeni nu va fi rănit, spuse Reacredinţă calm.
Fu rândul lui Harry să râdă.
— Da, sigur! spuse el. Vă dau… profeţia, da? Şi o să ne lăsaţi să ne luăm tălpăşiţa spre casă, nu-i aşa?
Cuvintele abia îi părăsiseră buzele când femeia Devorator al Morţii strigă:
— Accio prof…
Harry era pregătit pentru ea, strigă „Protego!” înainte ca ea să fi terminat de spus vraja şi, deşi sfera de sticlă îi alunecase până la vârful degetelor, reuşi să o ţină în continuare.
— Vai, ştie să se joace, Potter, bebeluşul mititel, spuse ea, cu ochii ei sălbatici privindu-l prin găurile din glugă. Foarte bine, atunci…
— ŢI-AM ZIS, NU! răcni Lucius Reacredinţă la femeie. Dacă o spargi… !
Mintea lui Harry lucra febril. Devoratorii Morţii voiau acesta sferă din fibre de sticlă. Pe el nu îl interesa deloc. Nu vroia decât să scape toţi cu viaţă din povestea asta, să aibă grijă ca nici unul dintre prietenii lui să nu plătească vreun un preţ cumplit pentru prostia lui…
Femeia făcu un pas înainte, se îndepărtă de colegii ei şi îşi dădu jos gluga. Azkabanul îi scofâlcise chipul lui Bellatrix Lestrange, făcându-i-l supt şi ca un craniu, însă însufleţit de o lumină înfrigurată, fanatică.
— E nevoie de muncă de convingere? spuse ea, cu pieptul ridicându-i-se şi coborându-i rapid. Foarte bine — luaţi-o pe cea mai mică, le ordonă ea Devoratorilor Morţii de lângă ea. Să se uite în timp ce-o torturăm pe fetiţă. O s-o fac chiar eu.
Harry simţi cum ceilalţi se strânseră în jurul lui Ginny; făcu un pas într-o parte, astfel încât ajunse chiar în faţa ei, ţinându-şi profeţia la piept.