— Voi fi nevoit să o sparg, dacă ataci pe vreunul dintre noi, îi spuse el lui Bellatrix. Nu cred că şeful tău o să fie foarte mulţumit dacă te întorci fără ea, nu?
Ea nu se mişcă, ci doar se uită la el, umezindu-şi buzele subţiri cu vârful limbii.
— Aşa, spuse Harry, până la urmă, despre ce profeţie vorbim?
Îşi dădu seama că trebuia să vorbească întruna. Braţul lui Neville era lipit de al lui şi îl simţea cum tremură; simţea în ceafă respiraţia rapidă a celorlalţi. Spera că toţi se gândeau din răsputeri la diverse metode de a scăpa, pentru că mintea lui era pustie.
— Ce profeţie? repetă Bellatrix, cu zâmbetul pierindu-i de pe chip. Glumeşti, Harry Potter.
— Ba nu, nu glumesc, spuse Harry, uitându-se de la un Devorator al Morţii la altul şi căutând o verigă slabă, un spaţiu prin care ar fi putut să scape. De ce o vrea Cap-de-Mort?
Mai mulţi Devoratori ai Morţii şuierară.
— Îndrăzneşti să-i pronunţi numele? şopti Bellatrix.
— Da, spuse Harry, ţinând în continuare strâns globul de sticlă, şi aşteptând o nouă încercare de a-l vrăji din partea ei. Da, pot să spun fără nici o problemă Cap…
— Taci din gură! urlă Bellatrix. Îndrăzneşti să-i pronunţi numele cu buzele tale netrebnice, îndrăzneşti să îl întinezi cu limba ta de sânge semipur, îndrăzneşti să…
— Ştiai că şi el are sânge semipur? zise Harry indiferent.
Hermione scoase un mic geamăt în urechea lui.
— Cap-de-Mort? Da, mama lui a fost vrăjitoare, dar tatăl lui a fost Încuiat — sau v-a zis că are sânge pur?
— STUPEF…
— NU!
Un jet de lumină roşie ţâşnise deja din vârful baghetei lui Bellatrix Lestrange, dar Reacredinţă o devie; vraja lui o făcu pe a ei să lovească raftul la jumătate de metru în stânga lui Harry, iar mai multe sfere de sticlă de pe el se sparseră.
Două siluete alb-sidefii ca fantomele şi fluide ca fumul se ridicară din cioburile de sticlă de pe podea şi fiecare începu să vorbească; vocile lor se luară la întrecere, astfel încât nu se auziră decât fragmente din ce spuneau peste strigătele lui Reacredinţă şi Bellatrix.
— … de solstiţiu va sosi o nouă…, spuse silueta unui bătrân cu barbă.
— NU ATACA! AVEM NEVOIE DE PROFEŢIE!
— Îndrăzneşte… uite-l cum îndrăzneşte… urlă Bellatrix incoerent. Stă acolo… sânge semipur mizerabil…
— AŞTEAPTĂ PÂNĂ LUĂM PROFEŢIA! răcni Reacredinţă.
— … nici unul nu va mai veni după… rosti silueta unei tinere.
Cele două siluete care ţâşniseră din sferele sparte se topiră şi dispărură. Nu mai rămase nimic din ele sau din casele lor de odinioară, în afară de nişte cioburi de sticlă pe podea. Totuşi, lui Harry îi veni o idee. Problema era cum să le-o comunice celorlalţi.
— Nu mi-aţi spus ce e atât de special la profeţia asta pe care se presupune că ar trebui să v-o dau, zise el, trăgând de timp.
Îşi mişcă piciorul puţin într-o parte, căutând să întâlnească piciorul altcuiva.
— Nu te ţine de bancuri cu noi, Potter, spuse Reacredinţă.
— Nu mă ţin, spuse Harry, gândindu-se pe jumătate la conversaţie, pe jumătate la piciorul său rătăcitor.
Apoi găsi vârful pantofului altcuiva şi călcă pe el. Icnetul subit din spatele lui îi spuse că era pantoful lui Hermione.
— Ce e? şopti ea.
— Dumbledore nu ţi-a zis niciodată că motivul pentru care porţi cicatricea aia este ascuns în măruntaiele Departamentului Misterelor? zise Reacredinţă batjocoritor.
— Eu… poftim? spuse Harry, uitând cu totul de plan. Ce-i cu cicatricea mea?
— Cum? şopti Hermione din spatele lui.
— Este posibil? spuse Reacredinţă, pradă unei încântări maliţioase.
Unii dintre Devoratorii Morţii râdeau iar şi, acoperit de râsul lor, Harry îi şopti lui Hermione, mişcându-şi cât mai puţin buzele:
— Distrugeţi rafturile…
— Dumbledore nu ţi-a spus niciodată? repetă Reacredinţă. Ei bine, asta explică de ce nu ai venit mai devreme, Potter, Lordul Întunecat s-a întrebat de ce…
— … Când spun acum…
— … nu ai venit într-un suflet când ţi-a arătat locul unde era ascunsă în vis. S-a gândit că vei vrea să auzi cuvintele cu exactitate, din cauza curiozităţii tale instinctive…
— Zău? spuse Harry.
În spatele lui, mai degrabă o simţi decât o auzi pe Hermione transmiţându-le mesajul celorlalţi şi încercă să vorbească în continuare, ca să le distragă atenţia Devoratorilor Morţii.
— Deci, a vrut să vin să o iau, da? De ce?
— De ce? Repetă Reacredinţă încântat, nevenindu-i să creadă. Pentru că singurii oameni cărora le e permis să ia o profeţie din Departamentul Misterelor, Potter, sunt cei despre care a fost făcută profeţia, aşa cum a descoperit Lordul Întunecat când a încercat să-i folosească pe alţii ca să o fure pentru el.
— Şi de ce a vrut să fure o profeţie despre mine?
— Despre amândoi, Potter, despre amândoi… nu te-ai întrebat niciodată de ce a încercat Lordul Întunecat să te omoare când erai bebeluş?
Harry se uită fix la găurile prin care scânteiau ochii lui Reacredinţă. Oare profeţia fusese motivul pentru care muriseră părinţii lui, motivul pentru care purta cicatricea în formă de fulger? Oare răspunsul tuturor acestor întrebări era în mâna sa?
— Cineva a făcut o profeţie despre Cap-de-Mort şi despre mine? spuse el încet, uitându-se la Lucius Reacredinţă şi strângându-şi degetele în jurul sferei de sticlă calde pe care o ţinea în mână, ceva mai mare decât o hoţoaică şi încă aspră din cauza prafului. Şi m-a pus să vin să o iau pentru el? De ce nu a venit să o ia el însuşi?
— Să o ia singur? strigă Bellatrix, cu un hohot de râs sălbatic. Lordul Întunecat să intre în Ministerul Magiei, când ei habar n-au de întoarcerea lui? Lordul Întunecat să se deconspire în faţa Aurorilor, când în clipa asta ei îşi pierd timpul cu dragul meu văr?
— Deci, v-a pus pe voi să-i rezolvaţi treburile murdare, da? spuse Harry. Aşa cum a încercat să-l pună pe Sturgis să fure — şi pe Bode?
— Bravo, Potter, bravo… spuse Reacredinţă rar. Lordul Întunecat ştie că nu eşti lipsit de inteli…
— ACUM! strigă Harry.
Cinci voci diferite din spatele său strigară „REDUCTO!”
Cinci blesteme zburară în direcţii diferite şi rafturile de vizavi explodară când le atinseră; structura înaltă se cutremură iar o sută de sfere de sticlă se făcură bucăţi. Apărură o mulţime de siluete alb sidefii şi plutiră pe acolo, vocile lor răsunând din cine ştie ce vremuri în furtuna de cioburi şi aşchii de lemn care cădeau acum ca o ploaie peste podea…
— FUGIŢI! strigă Harry, în timp ce rafturile se zgâlţâiau periculos şi alte sfere de sticlă cădeau de sus.
O apucă pe Hermione de robă şi o trase înainte, ţinând o mână deasupra capului, ca să se apere de bucăţile de rafturi şi de cioburi. Un Devorator al Morţii se năpusti înainte prin norul de praf şi Harry îi arse un cot în faţa mascată; ţipau cu toţii, se auzeau strigăte de durere şi bufnituri răsunătoare, în timp ce rafturile se prăbuşeau unele peste altele, lăsând totuşi să se audă fragmente din ceea ce spuneau clarvăzătorii eliberaţi din sfere…
Harry descoperi că aveau cale liberă şi îi văzu pe Ron, Ginny şi Luna alergând dincolo de el, cu mâinile deasupra capului; ceva tare îl lovi pe obraz, dar îşi lăsă capul în jos şi fugi mai departe; o mână îl prinse de umăr şi o auzi pe Hermione strigând „Stupefy!” Mâna îi dădu drumul imediat…