Erau la capătul rândului nouăzeci şi şapte; Harry o luă la dreapta şi goni cât îl ţineau picioarele; auzi paşi chiar în urma lui şi vocea Hermionei grăbindu-l pe Neville; drept înainte, uşa pe care intraseră era întredeschisă; Harry văzu lumina sclipitoare a borcanului în formă de clopot; se năpusti afară, strângând în continuare profeţia în mână, şi aşteptă ca ceilalţi să treacă pragul în fugă, înainte să trântească uşa după ei…
— Colloportus! făcu Hermione şi uşa se închise cu un zgomot ciudat ca un lipăit.
— Unde… unde sunt ceilalţi? întrebă Harry.
Crezuse că Ron, Luna şi Ginny erau înaintea lor şi că îi aşteptau în camera asta, dar nu era nimeni acolo.
— Trebuie s-o fi luat în altă direcţie, şopti Hermione cu o expresie îngrozită.
— Ascultaţi! şopti Neville.
De dincolo de uşa pe care tocmai o ferecaseră răsunau paşi şi strigăte; Harry îşi apropie urechea de uşă ca să asculte şi îl auzi pe Lucius Reacredinţă răcnind:
— Lăsaţi-l pe Nott, lăsaţi-l, am spus. Rănile sale vor fi o nimica toată pentru Lordul Întunecat pe lângă pierderea acelei profeţii. Jugson, vino înapoi, trebuie să ne organizăm!
O să ne împărţim pe perechi şi o să căutăm. Şi nu uitaţi, purtaţi-vă cu grijă cu Potter până când avem profeţia, puteţi să-i omorâţi pe ceilalţi, dacă e nevoie. Bellatrix, Rodolphus, voi luaţi-o la stânga; Crabbe, Rabastan, luaţi-o la dreapta. Jugson, Dolohov, uşa care e drept în faţă. Macnair şi Avery, pe aici. Rookwood, acolo. Mulciber, vino cu mine!
— Ce facem? îl întrebă Hermione pe Harry, tremurând din cap până în picioare.
— Păi, în primul rând nu o să stăm aici, aşteptând să ne găsească, spuse Harry. Hai să plecăm de lângă uşa asta.
Fugiră cât putură de repede, dincolo de borcanul scânteietor în formă de clopot în care puiul intra şi ieşea din ouşor, către ieşirea care dădea în holul circular de la capătul camerei. Aproape că ajunseseră acolo, când Harry auzi ceva mare şi greu lovindu-se de uşa pe care Hermione o ferecase prin farmec.
— Dă-te la o parte! spuse o voce dură. Alohomora!
În timp ce uşa se dădea de perete, Harry, Hermione şi Neville se aruncară sub birouri. Vedeau cum se apropiau poalele robelor celor doi Devoratori ai Morţii, care înaintau grăbiţi.
— Ar fi putut să fugă direct spre hol, spuse vocea dură.
— Verifică sub birouri, zise o alta.
Harry văzu genunchii Devoratorului Morţii îndoindu-se; scoţând bagheta de sub birou, strigă, STUPEFY!
Un jet de lumină roşie îl lovi pe cel mai apropiat Devorator al Morţii; acesta căzu peste un ceas cu pendulă şi îl doborî; al doilea Devorator al Morţii însă sărise într-o parte, ca să se ferească de vraja lui Harry, şi avea bagheta îndreptată spre Hermione, care se târa de sub un birou ca să ţintească mai bine.
— Abra…
Harry se năpusti pe podea şi-l prinse pe Devoratorul Morţii de genunchi, făcându-i să se prăbuşească şi să ţintească aiurea. Neville răsturnă un birou în graba sa de a ajuta; şi, îndreptându-şi bagheta disperat către cei doi care se luptau, strigă:
— EXPELLIARMUS!
Şi lui Harry, şi Devoratorului Morţii le zburară baghetele din mână şi se întoarseră înapoi la intrarea în sala profeţiilor; amândoi se adunară de pe jos şi se năpustiră după ele, Devoratorul Morţii în frunte, Harry în urma lui şi Neville la urmă evident îngrozit de ceea ce făcuse.
— Dă-te la o parte, Harry! strigă Neville, hotărât să îşi repare greşeala.
Harry se aruncă într-o parte, în timp ce Neville ţinti iar şi strigă:
— STUPEFY!
Jetul de lumină roşie zbură direct pe lângă umărul Devoratorului Morţii şi lovi un dulap cu vitrină de pe perete, plin cu o grămadă de clepsidre de diferite forme; dulapul se desfăcu în bucăţi, cu cioburi zburând toate părţile, apoi se ridică la loc pe perete, complet reparat, după care mai căzu o dată, şi se făcu ţăndări…
Devoratorul Morţii îşi înşfăcase bagheta care zăcea pe podea, lângă borcanul scânteietor în formă de clopot. Harry se feri în spatele unui alt birou, în timp ce bărbatul se întoarse; masca îi alunecase, astfel încât nu mai putea să vadă. Şi-o smulse cu mâna liberă şi strigă STUP…
— STUPEFY! ţipă Hermione, care tocmai îi ajunsese din urmă.
Jetul de lumină roşie îl lovi pe Devoratorul Morţii în coşul pieptului. Acesta încremeni, cu braţul încă ridicat, iar bagheta îi căzu pe jos zăngănind. Se prăbuşi pe spate, spre borcanul în formă de clopot. Harry aşteptă să audă un bang şi ca individul să se lovească de sticlă şi să alunece pe lângă borcan, până pe podea, însă în loc de asta capul îi trecu prin suprafaţa borcanului în formă de clopot, ca un balon de săpun, iar apoi rămase întins cu faţa în sus pe masă, cu capul în borcanul plin de un vânt scânteietor.
— Accio baghetă! strigă Hermione.
Bagheta lui Harry zbură dintr-un colţ întunecat în mâna fetei, care i-o aruncă lui Harry.
— Mersi, spuse el. În ordine, hai să plecăm de…
— Aveţi grijă! spuse Neville îngrozit.
Se holba la capul Devoratorului Morţii, aflat în borcanul în formă de clopot.
Toţi trei îşi ridicară iar baghetele, dar nici unul nu atacă: priveau cu toţii ce se întâmpla cu capul bărbatului, cu gura căscată şi uluiţi.
Capul se micşora foarte repede, iar fiind din ce în ce mai chel, părul negru şi barba nerasă se retrăgeau în craniu; obrajii deveneau netezi, craniul se rotunjea şi era acoperit de un puf ca de piersică…
Acum pe gâtul gros şi musculos al Devoratorului Morţii era cocoţat grotesc capul unui bebeluş, în timp ce creatura încerca să se ridice; dar chiar sub ochii copiilor rămaşi cu gurile căscate, capul începu să se mărească până la dimensiunea dinainte; îi creştea păr un des şi negru din creştet şi bărbie…
— Este timpul, spuse Hermione pe un ton uluit. Timpul…
Devoratorul Morţii îşi scutură iar capul slut, încercând să şi-l limpezească, însă înainte să îşi vină în fire, capul începu să i se micşoreze iar până la dimensiunile pe care le avea când era un bebeluş…
Se auzi un strigăt dintr-o cameră din apropiere, urmat de o bufnitură şi un ţipăt.
— RON? strigă Harry, întorcându-se repede de la transformarea monstruoasă care avea loc în faţa lor. GINNY? LUNA?
— Harry! strigă Hermione.
Devoratorul Morţii îşi scosese capul din borcanul în formă de clopot. Înfăţişarea sa era cu totul bizară: micuţul său cap de bebeluş plângea tare, în timp ce braţele sale groase se zbăteau periculos în toate părţile, ratându-l de puţin pe Harry, care se ferise. Harry ridică bagheta, dar, spre uimirea lui, Hermione îl prinse de mână.
— Nu-i poţi face rău unui bebeluş!
Nu aveau timp să dezbată acest subiect; Harry auzi alţi paşi din ce în ce mai tare dinspre Sala Profeţiei şi îşi dădu seama, prea târziu, că nu ar fi trebuit să fi ţipat şi să fi dezvăluit unde erau.
— Hai! spuse el şi lăsându-l pe urâtul Devorator al Morţii cu cap de bebeluş clătinându-se în urma lor, o luară împreună la fugă către uşa care era deschisă la capătul opus al camerei şi dădea spre holul întunecat.
Alergaseră până la jumătatea distanţei, când Harry văzu pe uşa deschisă încă doi Devoratori ai Morţii traversând în fugă camera neagră către ei; cotind la stânga, dădu în schimb într-un birou mic, întunecat şi înghesuit, şi trânti uşa după ei.