— Collo… începu Hermione, dar, înainte să poată finaliza vraja, uşa se dădu de perete şi cei doi Devoratori ai Morţii se năpustiră înăuntru.
Cu un urlet triumfător, strigară amândoi:
— IMPEDIMENTA!
Harry, Hermione şi Neville fură aruncaţi pe spate în aer; Neville se trezi peste birou şi dispăru din câmpul vizual; Hermione se izbi de o bibliotecă şi fu imediat bombardată de o cascadă de cărţi grele; Harry se lovi cu ceafa de peretele de piatră din spatele său; în faţa ochilor îi apărură nişte luminiţe şi pentru o clipă fu prea ameţit şi derutat ca să poată reacţiona.
— L-AM PRINS! strigă Devoratorul Morţii cel mai apropiat de Harry. ÎNTR-UN BIROU DE LA…
— Silencio! ţipă Hermione şi vocea bărbatului se stinse.
Continuă să dea din buze prin gaura din masca sa, dar nu ieşi nici un sunet. Fu dat la o parte de celălalt Devorator al Morţii.
— Petrificus Totalus! strigă Harry, în timp ce al doilea Devorator al Morţii îşi ridica bagheta.
Braţele şi picioarele sale i se strânseră şi creatura căzu pe covor la picioarele lui Harry, rigid ca o scândură, cu faţa în jos, şi fără să se poată mişca.
— Bravo, Ha…
Însă Devoratorul Morţii pe care Hermione tocmai îl amuţise făcu brusc o mişcare amplă cu bagheta; o rază din ceea ce părea să fie un foc mov trecu de-a curmezişul peste pieptul lui Hermione. Fata scoase un mic „Ah!” de uimire şi se prăbuşi pe podea, unde rămase inertă.
— HERMIONE!
Harry căzu în genunchi lângă ea, în timp ce Neville se târa repede spre ea pe sub birou, cu bagheta ridicată în faţa lui. Devoratorul Morţii trase un şut spre capul lui Neville când apăru — piciorul lui rupse bagheta lui Neville în două şi intră în coliziune cu faţa sa. Neville scoase un urlet de durere şi se ghemui, cu mâna la gură şi la nas. Harry se întoarse cu bagheta ridicată şi văzu că Devoratorul Morţii îşi smulsese masca şi avea bagheta îndreptată direct spre el. Recunoscu chipul prelung, palid şi schimonosit din Profetul zilei: era al lui Antonin Dolohov, vrăjitorul care îi omorâse pe fraţii Prewett.
Dolohov rânji. Cu mâna liberă, arătă întâi spre profeţia pe care Harry o ţinea încă strâns în mână, spre sine, iar apoi spre Hermione. Deşi nu mai putea să vorbească, era foarte limpede la ce se referea. Dă-mi profeţia, sau o să păţeşti la fel ca ea…
— De parcă nu o să ne omori oricum, imediat după ce ţi-o dau! spuse Harry.
Un strigăt de panică din capul lui îl împiedică să gândească normaclass="underline" avea o mână pe umărul lui Hermione, care încă era caldă, dar nu îndrăznea să se uite la ea pe îndelete. Dă Doamne să nu fi murit, dă Doamne să nu fi murit, e vina mea dacă a murit…
— Harry, orice ai face, spuse Neville, ieşind de sub birou şi coborându-şi mâinile pentru a-şi arăta nasul spart, cu sângele şiroindu-i peste gură şi bărbie, nu i-o da!
Se auzi o bufnitură dincolo de uşă şi Dolohov se uită peste umăr. În prag apăruse Devoratorul Morţii cu un cap de bebeluş. Creatura plângea, rotindu-şi pumnii masivi peste tot în jur. Harry profită de ocazie:
— PETRIFICUS TOTALUS!
Vraja îl lovi pe Dolohov înainte să se poată apăra şi-l făcu să cadă în faţă peste camaradul său, rămânând amândoi rigizi ca nişte scânduri şi incapabili să se mişte un centimetru.
— Hermione, spuse Harry imediat, scuturând-o, în timp ce Devoratorul cu cap de copil dispărea iar plângând din câmpul lui vizual. Hermione, trezeşte-te…
— Ce i-a făcut? spuse Neville, târându-se de sub birou ca să îngenuncheze de partea cealaltă a lui Hermione, cu sângele şiroindu-i din nasul care i se umfla rapid.
— Nu ştiu…
Neville îi căută pulsul lui Hermione.
— Are puls, Harry, sunt convins.
Harry fu cuprins de un val atât de puternic de uşurare, încât pentru o clipă se simţi zăpăcit.
— Trăieşte?
— Da, cred că da.
Urmă o pauză, timp în care Harry ciuli urechile ca să audă sunetul altor paşi, dar nu desluşi decât bâiguielile şi plânsetele Devoratorului cu cap de bebeluş din camera vecină.
— Neville, nu suntem departe de ieşire, şopti Harry. Suntem chiar lângă camera circulară… dacă ai putea să ajungi în capătul celălalt şi să găseşti uşa potrivită, înainte să vină alţi Devoratori ai Morţii, pun pariu că ai duce-o pe Hermione pe hol şi până în lift… Apoi poţi să găseşti pe cineva… să dai alarma…
— Şi tu ce o să faci? spuse Neville, ştergându-şi nasul însângerat cu mâneca şi încruntându-se la Harry.
— Trebuie să îi găsesc pe ceilalţi, spuse Harry.
— Păi, o să-i găsim împreună, spuse Neville hotărât.
— Dar Hermione…
— O luăm cu noi, spuse Neville hotărât. O duc eu — tu lupţi cu ei mai bine decât mine…
Se ridică şi-i apucă unul dintre braţele lui Hermione, uitându-se fix la Harry, care ezită, apoi apucă celălalt braţ şi îl ajută pe Neville să ridice corpul inert al lui Hermione să şi-l pună în cârcă.
— Stai puţin, spuse Harry, înşfăcând bagheta lui Hermione de pe podea şi dându-i-o lui Neville furtunos, ar fi bine s-o iei.
Neville lovi cu piciorul bucăţile rupte ale baghetei sale, în timp ce mergeau încet spre uşă.
— Bunica o să mă omoare, spuse Neville gros, cu sângele ţâşnindu-i pe nas în timp ce vorbea. Aia era vechea baghetă a tatălui meu.
Harry scoase capul pe uşă şi se uită precaut în jur. Devoratorul cu cap de copil urla şi se lovea de lucruri, distrugând ceasuri cu pendulă, răsturnând birouri, plângând şi fiind confuz, în timp ce dulapul cu vitrină despre care Harry bănuia acum că adăpostea Clepsidre ale Timpului continua să cadă, să se facă ţăndări şi să se repare pe peretele din spatele lor.
— Sigur nu o să ne vadă, şopti el. Hai… rămâi în spatele meu…
Ieşiră pe furiş din birou şi se întoarseră spre uşa ce dădea în holul negru care acum părea complet pustiu. Făcură câţiva paşi înainte, Neville clătinându-se puţin din cauza greutăţii lui Hermione; uşa Camerei Timpului se trânti în urma lor şi pereţii începură iar să se rotească. Se părea că lovitura pe care o primise la ceafă îl destabilizase puţin pe Harry; acesta îşi îngustă ochii, balansându-se puţin, până când pereţii se opriră din nou. Cu o strângere de inimă, Harry văzu că „X”-urile de foc ale lui Hermione se şterseseră de pe uşi.
— Ia zi, pe unde crezi că ar trebui să… ?
Însă înainte să se poată hotărî pe care dintre ele să încerce, o uşă din dreapta se dădu de perete şi trei siluete ţâşniră înăuntru.
— Ron! strigă Harry răguşit, alergând spre ei. Ginny, toată lumea… ?
— Harry, spuse Ron, chicotind uşor, împleticindu-se înainte apucându-l pe Harry de robe şi privindu-l în gol, aici erai… ha ha… arăţi ciudat, Harry… eşti de-a dreptul răvăşit…
Chipul lui Ron era foarte palid, iar din colţul gurii i prelingea un firişor întunecat. O clipă mai târziu îi cedară genunchii, însă se ţinu strâns în continuare de roba lui Harry, astfel încât acesta se văzu atras într-o poziţie care-l făcea să semene cu un arc.
— Ginny? zise el speriat. Ce s-a întâmplat?
Însă Ginny clătină din cap şi alunecă lângă perete, aşezându-se, gâfâind şi ţinându-se de gleznă.
— Cred că are glezna ruptă, am auzit ceva pârâind, şopti Luna, care stătea aplecată peste ea şi părea singura nevătămată. Patru din ei ne-au urmărit într-o cameră plină de planete; a fost un loc foarte straniu, un timp pur şi simplu am plutit în întuneric…