— Harry, ia profeţia, ia-l pe Neville şi fugi! strigă Sirius, năpustindu-se să-i iasă în cale lui Bellatrix.
Harry nu mai văzu ce se întâmplă după aceea: Kingsley îi apăru în faţă, blocându-i câmpul vizual, luptându-se cu Rookwood, ciupit de vărsat şi fără mască; un alt jet de lumină verde zbură peste capul lui Harry chiar în clipa când el se repezi la Neville…
— Poţi să stai în picioare? îi urlă el la ureche lui Neville, în timp ce picioarele acestuia zvâcneau şi se smuceau necontrolat. Ia-mă pe după gât…
Neville se conformă, iar Harry îl ridică de jos. Băiatul continuă să facă eforturi ca să nu cadă la loc, iar atunci, ca din senin, un bărbat se năpusti asupra lor: amândoi căzură pe spate, iar picioarele lui Neville începură să se mişte frenetic, ca ale unui cărăbuş întors pe spate, Harry ridică mâna dreaptă, ca să încerce să salveze micul glob de sticlă care era pe punctul de-a se sparge.
— Profeţia, dă-mi profeţia, Potter, i se răsti Lucius Reacredinţă la ureche, şi Harry simţi cum vârful baghetei lui Reacredinţă îl apasă tare între coaste.
— Nu, lasă-mă în pace… Neville — prinde-o!
Harry trimise profeţia rostogolindu-se pe podea, moment în care Neville se întoarse repede pe spate, luă globul şi îl strânse la piept. Reacredinţă îşi îndreptă bagheta spre el, dar Harry îşi duse bagheta iar peste umăr şi strigă, „Impedimenta!”
Reacredinţă fu aruncat pe spate. În timp ce Harry se aduna iar de pe jos, se uită în jur şi îl văzu pe Reacredinţă izbindu-se de podiumul pe care se duelau acum Sirius şi Bellatrix. Reacredinţă îşi îndreptă din nou bagheta spre Harry şi Neville, însă, înainte să poată trage aer în piept ca să atace, Lupin sărise deja între ei.
— Harry, strânge-i pe ceilalţi şi DU-TE!
Harry îl apucă pe Neville de umerii robei şi îl ridică la nivelul primului rând de loji de piatră; picioarele lui Neville zvâcniră, se smuciră şi refuzară să îi susţină greutatea; Harry trase iar cu toată puterea şi mai urcară o treaptă…
O vrajă lovi rândul de piatră lângă picioarele lui Harry; piatra se sparse, iar băiatul căzu înapoi pe treapta de dedesubt. Neville se prelinse în jos, cu picioarele zvâcnindu-i şi fluturând în continuare, dar izbuti să vâre profeţia în buzunar.
— Hai! spuse Harry disperat, trăgându-l de robă. Încearcă să te împingi în picioare…
Trase din nou cu putere şi roba lui Neville se rupse de-a lungul cusăturii din stânga. Micul glob de fibră de sticlă îi căzu din buzunar şi, înainte ca vreunul dintre ei să poată să-l prindă, fu lovit de unul dintre picioarele lui Neville, care se zbăteau; globul zbură la vreo trei metri în dreapta lor şi se făcu ţăndări pe treapta de mai jos. În timp ce amândoi se uitau la locul unde se spărsese, îngroziţi de ceea ce se întâmplase, iată că se ridică o siluetă alb-sidefie, cu ochii foarte mari, neobservată de nimeni altcineva în afară de ei. Harry vedea cum i se mişcau buzele, dar în bufniturile, ţipetele şi strigătele din jurul lor, nu auzi nici măcar un cuvânt din profeţie. Silueta se opri din vorbit şi se dizolvă în neant.
— Harry, îmi pane rău! strigă Neville, cu o expresie chinuită, în timp ce picioarele continuau să i se zbată. Îmi pane atât de rău, Harry, n-am brut să…
— Nu contează! strigă Harry. Încearcă să stai în picioare, hai să plecăm de…
— Dubbledore! spuse Neville, cu chipul său leoarcă de sudoare transfigurat brusc, uitându-se peste umărul lui Harry.
— Poftim?
— DUBBLEDORE!
Harry se întoarse ca să se uite în direcţia în care se holba Neville. Chiar deasupra lor, încadrat de uşa dinspre Camera Creierelor, se afla Albus Dumbledore, cu bagheta ridicată, cu chipul palid şi cu o expresie furioasă. Harry simţi cum fiecare părticică din corpul său e cuprinsă de un val de şocuri electrice — erau salvaţi.
Dumbledore coborî grăbit treptele pe lângă Neville şi Harry, care nu se mai gândiră la plecare. Se afla deja la capătul scărilor, când cel mai apropiat Devorator al Morţii dădu cu ochii de el şi-i strigă pe ceilalţi. Unul dintre ei o luă la fugă, căţărându-se ca o maimuţă pe treptele de piatră de vizavi. Vraja lui Dumbledore îl trase înapoi la fel de lin şi uşor ca şi când l-ar fi agăţat cu o undiţă invizibilă…
O singură pereche se mai lupta, părând să nu îşi fi dat seama de noua turnură a lucrurilor. Harry îl văzu pe Sirius ferindu-se de un jet de lumină roşie al lui Bellatrix: râdea de ea.
— Hai, poţi mai bine de atât! strigă el cu o voce răsunătoare în camera ca o grotă.
Al doilea jet de lumină îl lovi direct în piept.
Râsul nu îi pierise cu totul de pe chip, însă ochii i se măriră şocaţi.
Harry îi dădu drumul lui Neville, fără să vrea. Sări iar pe trepte în jos, scoţându-şi bagheta, în timp ce Dumbledore se întorcea şi el spre podium.
Sirius se prăvăli într-un plonjon cât o veşnicie: corpul i se arcui într-o boltă graţioasă, pe când cădea pe spate prin vălul ponosit care atârna de arcadă.
Harry văzu o expresie de teamă amestecată cu surpriză pe chipul veştejit şi altădată frumos al naşului său, în timp ce cădea prin poarta străveche şi dispărea în spatele vălului ce flutură pentru o clipă, parcă din cauza unui vânt puternic, înainte de a reveni la poziţia iniţială.
Harry auzi strigătul triumfător al lui Bellatrix Lestrange, însă ştia că asta nu însemna nimic — Sirius doar căzuse dincolo de arcadă, avea să apară în orice moment în partea cealaltă…
Însă Sirius nu mai apăru.
— SIRIUS! strigă Harry. SIRIUS!
Ajunsese la podea, respirând anevoie. Sirius trebuia să fie chiar după perdea, iar el, Harry, avea să-l tragă înapoi…
Însă când atinse solul şi fugi spre podium, Lupin îl prinse de piept, ţinându-l în loc.
— Nu poţi să faci nimic, Harry…
— Ia-i de acolo, salvează-l, abia a trecut!
— … este prea târziu, Harry.
— Mai putem să ajungem la el…
Harry se luptă din greu şi cu sălbăticie, însă Lupin nu vroia să-i dea drumul…
— Harry, nu poţi face nimic… nimic… s-a dus.
CAPITOLUL XXXVI
SINGURUL DE CARE S-A TEMUT
— Nu s-a dus! strigă Harry.
Nu o credea; nu vroia să o creadă; şi totuşi, se luptă cu Lupin din răsputeri. Lupin nu înţelegea; oamenii se ascundeau după perdeaua aceea; Harry îi auzise vorbind în şoaptă când intrase pentru prima oară în cameră. Sirius se ascundea, nu voia să iasă la lumină…
— SIRIUS! urlă el. SIRIUS!
— Nu se poate întoarce, Harry, spuse Lupin, iar vocea îi tremura în timp ce se chinuia să-l ţină pe băiat. Nu se poate întoarce, pentru că a m…
— NU — A — MURIT! răcni Harry. SIRIUS!
În jurul lor era agitaţie — un freamăt inutil, sporit de fulgerările altor vrăji. Pentru Harry erau zgomote neînsemnate, iar blestemele deviate care zburau pe lângă ei nu contau; nu mai conta nimic, în afară de faptul că Lupin trebuia să nu mai susţină că Sirius — care era la câţiva metri de ei, dincolo de perdeaua aia veche — nu putea să iasă în orice clipă, dându-şi părul negru din faţă şi dornic să se întoarcă în luptă.
Lupin îl târî pe băiat de lângă podium. Harry, holbându-se în continuare la arcadă, era supărat pe Sirius pentru că îl lăsa să aştepte…