Însă începu să-şi dea seama, chiar în timp ce se lupta să scape din strânsoarea lui Lupin, că Sirius nu îl mai lăsase niciodată să aştepte… Sirius riscase întotdeauna ca să-l vadă pe Harry, să-l ajute… dacă nu apărea pe arcada aceea când Harry îl striga de parcă viaţa lui ar fi depins de asta, singura explicaţie posibilă era că nu putea să se întoarcă… că era într-adevăr…
Dumbledore îi adunase pe majoritatea Devoratorilor Morţii rămaşi în mijlocul camerei, imobilizaţi, după câte se părea, de frânghii invizibile; Ochi-Nebun Moody se târâse până în cealaltă parte a camerei, spre locul unde zăcea Tonks, şi încerca să o trezească; în spatele podiumului încă se auzeau fulgere, mormăituri şi strigăte — Kingsley fugise să urmărească duelul lui Sirius cu Bellatrix.
— Harry?
Neville alunecase pe lojile de piatră una câte una până la locul unde era Harry. Acesta nu se mai lupta cu Lupin, care cu toate acestea îl ţinu în continuare precaut de mână.
— Harry… îmi pare tare rău… spuse Neville, încă nesigur pe picioarele şubrede. Omul acela — Sirius Black era — era prieten cu tine?
Harry încuviinţă din cap.
— Poftim, spuse Lupin încet şi, îndreptându-şi bagheta către picioarele lui Neville zise, „Finite”.
Vraja fu ridicată: picioarele lui Neville aterizară pe podea şi rămaseră nemişcate. Lupin avea chipul palid.
— Hai — hai să-i găsim pe ceilalţi. Unde sunt, Neville?
Lupin se întoarse dinspre arcadă când vorbi. Părea că îl doare fiecare cuvânt.
— Sunt toţi acono, spuse Neville. Ron a fost adacad de un cneier, dar cned că e bine — şi Herbione şi-a pierdut cunoştinţa, dar i-am găsid pulsul…
De dincolo de podium se auziră o pocnitură puternică şi un strigăt. Harry îl văzu pe Kingsley căzând pe jos şi-l auzi urlând de durere: Bellatrix Lestrange o luă la sănătoasa, în timp ce Dumbledore se întorcea imediat. Aruncă o vrajă spre ea, dar vrăjitoarea o devie; acum urcase deja scările până la jumătate…
— Harry — nu! strigă Lupin, însă Harry îşi smulsese deja braţul din strânsoarea slăbită a lui Lupin.
— L-A OMORÂT PE SIRIUS! urlă Harry. EA L-A OMORÂT! O S-O UCID LA RÂNDUL MEU!
Şi porni, căţărându-se pe lojile de piatră; oamenii strigau în urma sa, dar nu îi păsa. Poala robei lui Bellatrix dispăru repede mai în faţă, iar ei ajunseră înapoi în camera unde înotau creierele…
Vrăjitoarea aruncă un blestem peste umăr. Bazinul se ridică şi se răsturnă. Harry fu înconjurat de poţiunea urât mirositoare dinăuntru: creierele alunecară spre el şi începură să îşi învârtă tentaculele lungi şi colorate, însă el strigă, „Hocus pocus preparatus!” şi creierele se ridicară în aer. Alunecând repede, fugi spre uşă; sări peste Luna, care gemea pe podea, pe lângă Ginny, care zise, „Harry — ce — ?”, pe lângă Ron, care chicoti puţin, şi pe lângă Hermione, care era încă inconştientă. Deschise cu putere uşa către sala neagră, circulară, şi o văzu pe Bellatrix dispărând pe o uşă din partea cealaltă a camerei, unde se afla holul care ducea înapoi la lifturi.
Harry fugi, dar ea trântise uşa în urma ei şi pereţii începuseră deja să se rotească. Din nou băiatul se trezi înconjurat de dungi de lumină albastră, de la candelabrul care se învârtea.
— Unde e ieşirea? strigă el disperat, în timp ce peretele se oprea iar cu un huruit. Pe unde se iese?
Camera părea să-l fi aşteptat să întrebe. Uşa din spatele său se dădu de perete şi coridorul către lifturi se întinse înaintea lui, luminat de torţe şi pustiu. O luă la fugă…
Auzi liftul zăngănind undeva deasupra; alergă de-a lungul coridorului, coti repede şi dădu cu pumnul în uşă, ca să cheme un al doilea lift. Acesta se cutremură şi hurui din ce în ce mai jos; grilajele se despărţiră şi Harry se năpusti înăuntru, apăsând pe butonul marcat „Atrium”. Uşile se închiseră şi liftul începu să urce…
Ieşi din lift înainte ca grilajele să se fi deschis complet şi se uită în jur. Bellatrix aproape că ajunsese la liftul cabinei telefonice de la capătul opus al holului, dar se uită înapoi, îl văzu apropiindu-se şi trimise încă o vrajă spre el. Se feri în spatele Fântânii Frăţiei Magice: vraja vâjâi pe lângă el şi lovi porţile de aur de la capătul atriumului, care răsunară ca nişte clopote. Nu se mai auziră paşi. Bellatrix nu mai alerga.
Harry se ghemui în spatele statuilor, cu urechile ciulite.
— Arată-te, arată-te, micuţule Harry! strigă ea cu un glas de bebeluş care răsună pe podeaua lăcuită de lemn. Ia zi, de ce ai venit după mine? Credeam că eşti aici ca să îl răzbuni pe dragul meu văr!
— Aşa este! strigă Harry, iar un grup de Harry fantomatici păru să repete Aşa este! Aşa este! Aşa este! prin toată camera.
— Aaaaaa… l-ai iubit, bebeluşule Potter?
Ura crescu în pieptul lui Harry aşa cum nu i se mai întâmplase niciodată; ieşi prin surprindere de după fântână şi urlă, „Crucio!”
Bellatrix scoase un ţipăt: vraja o dăduse jos, dar nu se chirci şi nu urlă de durere cum făcuse Neville — se ridicase deja, cu respiraţia tăiată şi fără să mai râdă. Harry se piti iar după fântâna de aur. Contravraja lovi capul vrăjitorului chipeş, care fu retezat şi ateriză la şase metri depărtare, săpând zgârieturi lungi în podeaua de lemn.
— Nu ai mai folosit niciodată un Blestem de Neiertat, nu-i aşa, băiete? strigă ea, renunţând la vocea de bebeluş. Trebuie să-ţi pui ceva în gând, Potter! Trebuie să îţi doreşti cu adevărat să provoci durere — să te bucuri de ea — furia simplă nu îmi face rău pentru multă vreme — hai să-ţi arăt cum se fac, bine? O să-ţi dau o lecţie…
Harry se strecură în jurul fântânii, pe partea cealaltă, când ea strigă, „Crucio!”, şi fu nevoit să se ferească din nou când braţul centaurului, cu arcul în mână, zbură şi ateriză cu o bufnitură pe podea, la mică distanţă de capul aurit al vrăjitorului.
— Potter, nu poţi să învingi! strigă ea.
O auzi mişcându-se spre dreapta, încercând să îl aibă în vizor. Se ascunse şi mai bine în spatele statuii, departe de vrăjitoare, ghemuindu-se după picioarele centaurului, având capul la nivelul spiriduşului de casă.
— Am fost şi sunt cel mai fidel servitor al Lordului Întunecat. Am învăţat magia neagră de la el şi ştiu vrăji care au o putere atât de mare, încât un prăpădit ca tine n-are ce să facă…
— Stupefy! strigă Harry.
Se dusese chiar în locul unde goblinul îi zâmbea vrăjitorului acum decapitat şi ţintise spre spatele ei, în timp ce vrăjitoarea se uita în jurul fântânii. Bellatrix reacţionă atât de repede, încât abia avu timp să se ferească.
— Protego!
Jetul de lumină roşie, propria sa Vrajă de Împietrire, ricoşă înapoi spre el. Harry se ghemui iar după fântână şi una dintre urechile goblinului zbură în partea cealaltă a camerei.
— Potter, îţi dau o singură şansă! strigă Bellatrix. Dă-mi profeţia — rostogoleşte-o spre mine acum — şi s-ar putea să-ţi cruţ viaţa!
— Ei bine, o să trebuiască să mă omori, pentru că n-o mai am! răcni Harry şi, în timp ce striga la ea, îl duru fruntea fruntea. Cicatricea îl ardea iar şi simţi un val de furie care nu avea nici o legătură cu mânia.
— O ştie şi el! spuse Harry cu un râs sălbatic, pe măsura celui al lui Bellatrix. Dragul tău prieten Cap-de-Mort ştie că n-o mai am! Nu o să fie mulţumit de tine, nu-i aşa?
— Poftim? Ce vrei să spui? strigă ea, pentru prima oară cu teamă în glas.