— Rămâi unde eşti, Harry!
Pentru prima dată, Dumbledore păru speriat. Harry nu înţelegea de ce: holul era gol cu excepţia lor, a lui Bellatrix, care plângea încă imobilizată sub statuia vrăjitoarei, şi a puiului de phoenix Fawkes, care cârâia slăbit pe podea…
Apoi cicatricea lui Harry explodă, iar el ştiu că murise: era o durere dincolo de orice imaginaţie, dincolo de limita îndurării…
Nu mai era pe hol, ci era ferecat în inelele unei creaturi cu ochi roşii, legat atât de strâns, încât nu mai ştia unde se termina corpul său şi unde începea cel al creaturii: erau topiţi unul în altul, legaţi de durere, şi nu avea cum să scape…
Iar atunci creatura vorbi, folosind gura lui Harry, astfel încât băiatul simţi, în toiul chinurilor, cum i se mişcă maxilarul…
— Omoară-mă acum, Dumbledore…
Orbit şi pe moarte, cu fiecare părticică din el cerând să fie eliberată, Harry simţi cum creatura îl foloseşte din nou…
— Dacă moartea este o nimica toată, Dumbledore, omoară-l pe băiat…
Să înceteze durerea, îşi zise Harry… să ne omoare… să se termine, Dumbledore… moartea e o nimica toată pe lângă asta…
Şi o să-l revăd pe Sirius…
În timp ce inima lui Harry se umplea de emoţie, inelele creaturii slăbiră, iar durerea dispăru; Harry zăcea pe burtă pe podea, nu mai avea ochelarii pe nas şi tremura ca şi când ar fi fost întins pe gheaţă, nu pe lemn…
Pe hol răsunau voci, mai multe decât ar fi trebuit… Harry deschise ochii, văzu ochelarii pe jos, lângă călcâiele statuii decapitate care îl păzise, dar care acum zăcea pe spate, fisurată şi nemişcată. Şi-i puse la ochi şi îşi ridică puţin capul pentru a descoperi nasul coroiat al lui Dumbledore la câţiva centimetri de al său.
— Eşti bine, Harry?
— Da, spuse el, tremurând atât de tare, încât nu putea să-şi ţină capul ridicat cum trebuie. Da, sunt — unde e Cap-de-Mort, unde — cine sunt toţi aceşti oameni — ce s-a… ?
Atriumul era plin de oameni; podeaua reflecta flăcările verzi ca smaraldul care prinseseră viaţă în şemineurile de-a lungul peretelui, din care ieşeau o mulţime de vrăjitoare şi vrăjitori. În timp ce Dumbledore îl ridica în picioare, Harry văzu micuţele statui de aur ale spiriduşului de casă şi goblinului conducându-l pe Cornelius Fudge, care părea uluit.
— A fost aici! strigă un bărbat îmbrăcat într-o robă roşie cu coadă de cal, care arăta către o movilă de dărâmături de aur din partea cealaltă a holului, unde Bellatrix zăcuse imobilizată cu doar câteva clipe mai înainte. L-am văzut, domnule Fudge, jur că era Ştii-Tu-Cine, a înşfăcat-o pe femeie şi a Dispărut!
— Ştiu, Williamson, ştiu, şi eu l-am văzut! bâigui Fudge, care purta o pijama sub pelerina în dungi şi gâfâia ca şi cum ar fi fugit câţiva kilometri buni. Pe barba lui Merlin — aici — aici! — în Ministerul Magiei! — Dumnezeule mare — pare imposibil — pe onoarea mea — cum se poate aşa ceva… ?
— Dacă vrei să cobori, în Departamentul Misterelor, Cornelius, spuse Dumbledore — părând mulţumit de faptul că Harry era bine şi mergând înainte, astfel încât noii veniţi înţeleseseră pentru prima oară că era acolo (câţiva îşi ridicară baghetele; alţii pur şi simplu părură uimiţi; statuile spiriduşului şi goblinului aplaudară, iar Fudge tresări atât de tare, încât picioarele sale îmbrăcate în papuci părăsiră podeaua) — vei găsi mai mulţi Devoratori ai Morţii evadaţi şi strânşi adunaţi în Camera Morţii, legaţi de o Vrajă Antidispariţie şi aşteptând să decizi ce vrei să faci cu ei.
— Dumbledore! zise Fudge, zăpăcit de uimire. Tu — aici — eu — eu…
Se uită disperat în jur la Aurorii pe care îi adusese cu el şi aproape că-i veni să le strige: Prindeţi-l!
— Cornelius, sunt pregătit să mă lupt cu oamenii tăi şi să câştig, din nou! spuse Dumbledore cu o voce răsunătoare, însă acum câteva minute ai avut dovada că de un an îţi spun un mare adevăr. Lordul Cap-de-Mort s-a întors, umbli după cine nu trebuie de douăsprezece luni şi e timpul să asculţi glasul raţiunii!
— Eu… nu… păi… bolborosi Fudge, uitându-se în jur de parcă ar fi sperat că cineva avea să îi spună ce să facă.
Nefăcând-o nimeni, zise:
— Foarte bine. Dawlish! Williamson! Duceţi-vă la Departamentul Misterelor şi vedeţi… Dumbledore, tu… tu trebuie să îmi spui exact… Fântâna Frăţiei Magice — ce s-a întâmplat acolo, adăugă el pe un ton plângăreţ, uitându-se în jur la podea, unde erau acum împrăştiate bucăţi din statuile vrăjitoarei, vrăjitorului şi centaurului.
— Putem să discutăm după ce îl trimit pe Harry înapoi la Hogwarts, spuse Dumbledore.
— Harry — Harry Potter?
Fudge se întoarse şi se uită la Harry, care încă stătea sprijinit de peretele de lângă statuia căzută, care îl protejase în timpul duelului dintre Dumbledore şi Cap-de-Mort.
— El — aici? spuse Fudge. De ce — ce vrea să însemne asta?
— Îţi voi explica totul, repetă Dumbledore, după ce Harry se va întoarce la şcoală.
Se îndepărtă de bazin până la locul unde se afla capul de aur al vrăjitorului. Îşi îndreptă bagheta spre el şi murmură, „Portus”. Capul radie o lumină albastră şi tremură zgomotos pe podeaua de lemn pentru câteva clipe, apoi deveni iar inert.
— Stai puţin, Dumbledore! spuse Fudge, în timp ce Dumbledore lua capul şi se întorcea cu el la Harry. Nu ai autorizaţie pentru Portalul ăla! Nu poţi să faci lucruri de genul ăsta în faţa Ministrului Magiei, nu — nu…
Vocea îi pieri când Dumbledore îi aruncă o privire care spunea totul peste ochelarii cu lentile în formă de semilună.
— Vei ordona ca Dolores Umbridge să fie îndepărtată de la Hogwarts, zise el. Le vei spune Aurorilor tăi să nu îl mai caute pe profesorul de Grijă faţă de Creaturile Magice, astfel încât acesta să se poată întoarce la lucru. Îţi dau — Dumbledore scoase din buzunar un ceas cu douăsprezece limbi şi-i aruncă o privire — o jumătate de oră din timpul meu în seara asta, timp în care cred că vom reuşi să înţelegem absolut tot ce s-a întâmplat aici. După asta, voi fi nevoit să mă întorc la şcoala mea. Dacă vei mai avea nevoie de ajutorul meu, eşti, desigur, mai mult decât bine venit să mă contactezi la Hogwarts. N-ai decât să-mi scrii pe adresa direcţiunii.
Fudge făcu ochii mai mari ca niciodată. Căscase gura şi chipul său rotund se îmbujoră şi mai tare sub părul ciufulit, cărunt.
— Eu — tu…
Dumbledore îi întoarse spatele.
— Ia Portalul ăsta, Harry.
Întinse capul de aur al statuii şi Harry puse mâna pe el, fără să îi mai pese ce făcea după asta sau unde se ducea.
— Ne vedem peste o jumătate de oră, spuse Dumbledore încet. Unu… doi… trei…
Harry simţi senzaţia familiară a unui cârlig care îl trase în sus. Podeaua lustruită de lemn se făcu nevăzută sub picioarele sale; Atriumul, Fudge şi Dumbledore dispărură cu toţii, iar el zbură înainte, într-un vârtej de culori şi sunete…
CAPITOLUL XXXVII
PROFEŢIA PIERDUTĂ
Picioarele lui Harry întâlniră o suprafaţă stabilă; genunchii îi tremurară puţin şi capul de aur al vrăjitorului căzu pe podea cu un zgomot surd. Harry se uită în jur şi văzu că nimerise în biroul lui Dumbledore.
Totul părea să se fi reparat în absenţa directorului. Instrumentele delicate de argint erau din nou aşezate pe mesele cu picioare fusiforme, pufăind şi huruind ca de obicei. Portretele directorilor şi ale directoarelor dormitau în ramele lor, cu capetele atârnându-le pe spate în fotolii, sau sprijinite de marginea tabloului. Harry se uită pe geam. La orizont se vedea o linie rece de un verde palid: se apropiau zorii.