Tăcerea şi pacea, sparte doar de mormăitul sau pufnitul unui portret adormit, erau insuportabile pentru el. Dacă mediul i-ar fi putut reflecta sentimentele, portretele ar fi urlat de durere. Se plimbă prin biroul tăcut, frumos, respirând accelerat, încercând să nu se gândească la nimic. Însă trebuia să gândească… nu exista scăpare…
Era vina lui că Sirius murise; totul era din cauza lui. Dacă el, Harry, nu ar fi fost atât de prost ca să înghită momeala lui Cap-de-Mort, dacă nu ar fi fost atât de convins că ceea ce văzuse în vis era adevărat, dacă şi-ar fi deschis mintea şi ar fi priceput că într-adevăr Cap-de-Mort, aşa cum spusese Hermione, miza pe înclinaţia lui Harry de a face pe eroul…
Era insuportabil, nu vroia să se gândească la asta, nu putea să îndure… Înăuntrul lui se căscase un gol pe care nu vroia să îl simtă sau să îl examineze; nu vroia să fie singur în spaţiul acela mare şi tăcut, nu putea să suporte…
Un tablou din spatele lui scoase un sforăit deosebit de puternic, şi o voce calmă zise:
— A… Harry Potter…
Phineas Nigellus căscă prelung, întinzându-şi braţele şi urmărindu-i pe Harry cu ochii întredeschişi, vicleni.
— Şi ce te aduce aici în primele ore ale dimineţii? spuse Phineas până la urmă. Parcă n-avea nimeni voie aici, cu excepţia directorului de drept. Sau te-a trimis Dumbledore? Ah, nu-mi spune, continuă el şi căscă zguduitor. Un alt mesaj pentru netrebnicul meu stră-strănepot?
Harry nu putu să vorbească. Phineas Nigellus nu ştia că Sirius murise, iar Harry era incapabil să-l anunţe. Ar fi însemnat să facă din moartea lui Sirius o certitudine ireversibilă.
Acum se mişcară alte câteva portrete. Groaza de a fi luat la întrebări îl făcu pe Harry să traverseze camera şi să pună mâna pe clanţă.
Clanţa rămase nemişcată. Harry era închis înăuntru.
— Sper că asta înseamnă, spuse vrăjitorul corpolent, cu nasul roşu, care era atârnat pe peretele din spatele biroului directorului, că Dumbledore se va înapoia în mijlocul nostru cât de curând.
Harry se întoarse. Vrăjitorul îl privea cu un mare interes. Harry încuviinţă din cap. Apăsă iar pe clanţă, dar tot degeaba.
— Ce bine, spuse vrăjitorul. A fost foarte monoton fără el, cât se poate de monoton.
Se aşeză pe scaunul ca un tron pe care fusese pictat şi îi zâmbi binevoitor lui Harry.
— Dumbledore are o părere foarte bună despre tine, aşa cum sunt sigur că ştii, spuse el pe un ton calm. O da, te preţuieşte mult.
Acum sentimentul de vină pe care-l trăia Harry deveni şi mai intens, de-a dreptul apăsător. Nu putea să suporte, nu mai era în stare să reziste… Nu se simţise niciodată atât de captiv în propriul corp, nu îşi mai dorise niciodată cu atâta ardoare să fie altcineva, oricine…
Şemineul gol izbucni în flăcări verzi ca smaraldul, făcându-l pe Harry să sară de lângă uşă cu ochii holbaţi la bărbatul care se întrupa după grilaj. În timp ce silueta înaltă a lui Dumbledore apărea din foc, vrăjitorii şi vrăjitoarele de pe pereţii din jur se treziră brusc, mulţi dintre ei strigându-i bun venit.
— Vă mulţumesc, spuse Dumbledore cu blândeţe.
La început nu se uită la Harry, ci se duse la stinghia de lângă uşă şi îl scoase dintr-un buzunar interior al robei pe Fawkes cel micuţ, urât şi lipsit de pene, pe care îl puse uşor pe stratul de cenuşă moale de sub suportul de aur pe care stătea de obicei Fawkes cel adult.
— Ei bine, Harry, spuse Dumbledore, întorcându-se în sfârşit dinspre puiul de pasăre, vei fi mulţumit să auzi că nici unul dintre colegi nu va rămâne cu afecţiuni de durată după evenimentele din această noapte.
Harry încercă să spună, „Ce bine, ” dar nu reuşi să scoată nici un sunet. Dumbledore parcă îi reamintea de numărul pagubelor pe care le făcuse, şi deşi în sfârşit îl privea direct, iar expresia sa era mai degrabă binevoitoare decât acuzatoare, Harry nu suportă să îl privească în ochi.
— Doamna Pomfrey are grijă de toţi, spuse Dumbledore. Nymphadora Tonks s-ar putea să fie nevoită să rămână puţin la Sf. Mungo, dar se pare că îşi va reveni complet.
Harry dădu din cap, cu ochii aţintiţi asupra covorului din ce în ce mai deschis la culoare, pe măsură ce afară începea să se lumineze. Era convins că toate portretele din cameră ascultau cu înfrigurare fiecare cuvânt pe care îl rostea Dumbledore, întrebându-se unde fuseseră şi el, şi Harry, şi de ce existaseră atâţia răniţi.
— Ştiu ce simţi, Harry, spuse Dumbledore foarte încet.
— Nu este adevărat, spuse Harry.
Vocea lui se înăspri brusc, iar el se simţi cuprins de o furie incandescentă; Dumbledore habar nu avea ce simţea.
— Vezi, Dumbledore? spuse Phineas Nigellus cu viclenie. Nu trebuie niciodată să încerci să-i înţelegi pe elevi. Nu le place nici lor. Preferă să facă pe neînţeleşii, să-şi plângă singuri de milă, să fiarbă în propriul…
— Destul, Phineas, spuse Dumbledore.
Harry se întoarse cu spatele la Dumbledore şi se uită hotărât pe fereastră. Vedea stadionul de vâjthaţ în depărtare. Sirius apăruse acolo o dată, deghizat într-un câine mare şi lăţos, ca să-l poată vedea pe Harry jucând… probabil că venise să vadă dacă Harry era la fel de bun ca James… Harry nu îl întrebase niciodată…
— Nu e nimic ruşinos în ceea ce simţi, Harry, spuse vocea lui Dumbledore. Dimpotrivă… faptul că simţi o astfel de durere este punctul tău forte.
Harry simţi furia incandescentă debordând, arzând în golul acela îngrozitor, umplându-i de dorinţa de a-l lovi pe Dumbledore pentru calmul său şi cuvintele sale goale.
— Punctul forte, da? spuse el, cu o voce tremurătoare, în timp ce se uita cu ochii goi la stadionul de vâjthaţ. Habar nu aveţi… nu ştiţi…
— Ce nu ştiu? întrebă Dumbledore calm.
Era prea mult. Harry se întoarse, tremurând de furie.
— Nu vreau să vorbesc despre felul cum mă simt, bine?
— Harry, faptul că suferi astfel dovedeşte că eşti om! Durerea asta este un lucru cât se poate de firesc pentru toţi oamenii…
— ATUNCI — NU — VREAU — SĂ — FIU — OM! răcni Harry.
Apucă instrumentul delicat de argint de pe masa cu picioare subţiri de lângă el şi îl aruncă în partea cealaltă a camerei; instrumentul se izbi de perete şi se sparse în mii de bucăţele. Câteva tablouri scoaseră strigăte de supărare şi de teamă, iar portretul lui Armando Dippet spuse, „Hei, uşurel!”
— NU ÎMI PASĂ! strigă Harry la ele, înşfăcând un lunoscop şi aruncându-i în şemineu. M-AM SĂTURAT, AM VĂZUT DESTULE, VREAU SĂ SCAP, VREAU SĂ SE TERMINE, NU ÎMI MAI PASĂ…
Apucă masa pe care stătuse instrumentul de argint şi o aruncă la rândul ei. Masa se sfărâmă şi picioarele i se rostogoliră în mai multe direcţii.
— Dar îţi pasă, spuse Dumbledore.
Nu tresărise şi nu făcuse nici o mişcare pentru a-l opri pe Harry să-i demoleze biroul. Expresia îi era calmă, aproape detaşată.
— Îţi pasă atât de mult, încât ai impresia că o să mori din cauza durerii pe care ţi-o pricinuieşte.
— BA NU! strigă Harry, atât de tare, încât îl fulgeră o durere în fundul gâtului, şi pentru o clipă simţi dorinţa de a se năpusti spre Dumbledore, de a-l distruge şi pe el, de a vătăma acel chip de un calm straniu, de a-l scutura, de a-l răni, de a-l face să simtă o picătură din groaza dinăuntrul lui.