— O, ba da, ba da, spuse Dumbledore şi mai calm. Acum ţi-ai pierdut mama, tatăl, şi pe cel care ţi-a fost persoana cea mai apropiată după ei. Sigur că îţi pasă.
— NU ŞTIŢI CUM MĂ SIMT! răcni Harry. DUMNEAVOASTRĂ — CARE STAŢI ACOLO — DUMNEAVOASTRĂ…
Însă cuvintele nu mai erau de ajuns, iar distrugerea lucrurilor nu îl mai putea ajuta; vroia să fugă, să fugă întruna, fără să se uite înapoi. Vroia să fie într-un loc unde nu mai putea să-i vadă ochii albaştri deschis uitându-se la el, şi nici figura aia bătrânească detestabil de calmă. Fugi spre uşă, înşfăcă iar clanţa şi trase de ea.
Însă uşa nu vroia să se deschidă.
Harry se întoarse spre Dumbledore.
— Daţi-mi drumul, spuse el, tremurând din cap până în picioare.
— Nu, spuse Dumbledore potolit.
Pentru câteva clipe, se uitară unul la altul.
— Daţi-mi drumul, spuse Harry din nou.
— Nu, repetă Dumbledore.
— Dacă nu îmi daţi drumul — dacă mă ţineţi aici — dacă nu mă lăsaţi să…
— Chiar te rog, distruge-mi în continuare lucrurile, spuse Dumbledore senin. Îndrăznesc să spun că şi-aşa am prea multe.
Ocoli biroul şi se aşeză, privindu-l pe Harry.
— Daţi-mi drumul, spuse Harry din nou, pe o voce aproape la fel de rece şi de calmă ca a lui Dumbledore.
— Nu înainte să spun ce am de spus, zise Dumbledore.
— Credeţi… credeţi că vreau să… credeţi că dau… NU ÎMI PASĂ CE AVEŢI DE SPUS! răcni Harry. Nu vreau să aud nimic din ce aveţi de spus!
— O vei face, spuse Dumbledore pe acelaşi ton. Pentru că nu eşti nici pe departe atât de supărat pe mine pe cât ar trebui să fii. Dacă m-ai ataca, aşa cum ştiu că eşti pe cale să faci, mi-aş dori să o fi meritat pe deplin.
— Despre ce vorbiţi… ?
— Este vina mea că a murit Sirius, spuse Dumbledore clar. Sau mai bine zis, este aproape numai vina mea — nu voi fi atât de arogant încât să îmi asum responsabilitatea pentru tot. Sirius a fost un om curajos, isteţ şi energic, şi astfel de oameni nu se mulţumesc să stea acasă, ascunzându-se, când simt că alţii sunt în pericol. Cu toate acestea, nu ar fi trebuit să crezi nici o clipă că era nevoie să te duci la Departamentul Misterelor în seara asta. Dacă aş fi fost sincer cu tine, Harry, aşa cum ar fi trebuit, ai fi ştiut de mult de încercarea lui Cap-de-Mort de a te ademeni în Departamentul Misterelor, şi nu te-ar mai fi păcălit nimeni ca să mergi acolo. Iar Sirius nu ar fi trebuit să vină după tine. Vina este a mea şi numai a mea.
Harry încă avea mâna pe clanţă, fără să-şi dea seama. Îl privea pe Dumbledore, cu respiraţia tăiată, ascultând şi înţelegând cu mare greutate ce i se spunea.
— Te rog să iei loc, zise Dumbledore, cu aerul că rostise un ordin, nu o rugăminte.
Harry ezită, apoi traversă încet camera, plină acum de rotiţe zimţate din argint şi de bucăţi de lemn, aşezându-se vizavi de Dumbledore.
— Să înţeleg, spuse Phineas Nigellus din stânga lui Harry, că stră-strănepotul meu — ultimul — a murit?
— Da, Phineas, spuse Dumbledore.
— Nu pot să cred, zise Phineas răstit.
Harry întoarse capul la timp ca să îl vadă pe Phineas plecând cu paşi mari din tablou şi ştiu că se dusese să-şi viziteze celălalt lăcaş din Casa Cumplită. Avea să treacă, poate, din portret în portret, strigându-l pe Sirius prin toată casa…
— Harry, îţi datorez o explicaţie, spuse Dumbledore. Explicaţia greşelilor unui om bătrân. Căci, vezi tu, ceea ce am făcut sau nu are toate trăsăturile neajunsurilor bătrâneţii. Tinereţea nu poate şti cum gândeşte şi cum simte bătrâneţea. Dar bătrânii sunt vinovaţi dacă uită cum e să fii tânăr… şi se pare că eu am cam uitat în ultimul timp…
Acum soarele era deja pe cer; pe deasupra munţilor se întindea o margine de un portocaliu orbitor şi cerul devenise incolor şi luminos. Lumina se revărsă peste Dumbledore, peste sprâncenele şi barba sa argintie, peste ridurile săpate adânc pe chipul său.
— Am bănuit, acum cincisprezece ani, spuse Dumbledore, când am văzut cicatricea de pe fruntea ta, ce ar putea să însemne. Am bănuit că ar putea fi indiciul unei legături între tine şi Cap-de-Mort.
— Mi-aţi mai spus asta, domnule profesor, spuse Harry scurt. Nu îi păsa dacă era nepoliticos. Nu prea îi mai păsa de nimic.
— Da, spuse Dumbledore, cu părere de rău. Da, dar vezi tu, tot de-aici trebuie să încep. Pentru că, la scurt timp după ce ai revenit în lumea magică, s-a dovedit că aveam dreptate şi că cicatricea te avertiza când se apropia Cap-de-Mort de tine sau când avea sentimente puternice.
— Ştiu, spuse Harry plictisit.
— Şi această abilitate a ta — de a detecta prezenţa lui Cap-de-Mort, chiar şi deghizat, şi de a şti ce simte când are trăiri puternice — a devenit tot mai pronunţată de când Cap-de-Mort s-a întors în propriul trup şi şi-a recăpătat puterile în întregime.
Harry nu se obosi să mai încuviinţeze din cap. Ştia deja toate astea.
— De curând, spuse Dumbledore, am început să mă îngrijorez că s-ar putea ca el, Cap-de-Mort, să îşi dea seama de existenţa acestei legături dintre voi. Şi într-adevăr, iată că a sosit momentul în care ai pătruns atât de mult în mintea şi în gândurile sale, încât ţi-a simţit prezenţa. Mă refer, desigur, la noaptea când ai fost martorul atacului asupra domnului Weasley.
— Da, mi-a zis Plesneală, murmură Harry.
— Domnul profesor Plesneală, Harry, îl corectă Dumbledore încet. Dar nu te-ai întrebat de ce nu ţi-am explicat eu însumi? De ce nu ţi-am predat eu Occlumanţie? De ce nici măcar nu m-am uitat la tine luni întregi?
Harry îşi ridică privirea. Acum văzu că Dumbledore părea trist şi obosit.
— Ba da, îngăimă el. Ba da, m-am întrebat.
— Vezi tu, continuă Dumbledore, am crezut că nu avea să treacă mult timp până când Cap-de-Mort avea să încerce să intre cu forţa în mintea ta, să te manipuleze şi să-ţi canalizeze greşit gândurile. N-am vrut să-i dau o mână de ajutor. Eram sigur că, dacă ar fi realizat care era relaţia dintre noi — sau cum arătase cândva, mai apropiată decât cea dintre director şi elev — ar fi profitat de acest prilej ca să te pună să mă spionezi. M-am temut de scopurile în care te-ar fi folosit, de faptul că ar fi putut încerca să te controleze. Harry, cred că am avut toate motivele să cred că s-ar fi folosit de tine în felul acesta. În rarele ocazii când am intrat în contact, mi s-a părut că am văzut ceva din el reflectându-se în ochii tăi…
Harry îşi aduse aminte de senzaţia că un şarpe adormit se înălţase în el, pregătit de atac, în acele momente când lui şi lui Dumbledore li se întâlniseră privirile.
— Controlul exercitat de Cap-de-Mort asupra ta, aşa cum s-a dovedit astă-seară, nu ar fi însemnat distrugerea mea, ci a ta. A sperat, atunci când a intrat în tine pentru scurt timp, că te voi sacrifica. Aşa că vezi tu, am încercat, îndepărtându-mă de tine, să te protejez, Harry. Greşeala unui om bătrân…
Oftă adânc. Harry ascultă tot ce i se spunea. Ar fi fost foarte bine să afle toate astea cu câteva luni în urmă, dar acum erau neînsemnate, prin comparaţie cu drama pierderii lui Sirius; nu mai conta nimic din toate astea…
— Sirius mi-a spus că l-ai simţit pe Cap-de-Mort trezindu-se în tine în aceeaşi noapte când ai avut viziunea despre atacul domnului Weasley. Mi-am dat seama imediat că se adeverea lucrul de care îmi era cel mai teamă: Cap-de-Mort realizase că putea să se folosească de tine. Încercând să te înarmez contra asaltului său asupra minţii tale, am aranjat să iei ore de Occlumanţie cu domnul profesor Plesneală.