— NU VORBIŢI AŞA DE SIRIUS! strigă Harry.
Era din nou în picioare, pregătit să se năpustească asupra lui Dumbledore, care era evident că nu înţelesese, cât de curajos fusese Sirius şi cât de mult suferise…
— Dar Plesneală? se răsti Harry. De el nu spuneţi nimic, nu? Când i-am zis că Sirius fusese prins de Cap-de-Mort, a râs de mine batjocoritor, ca de obicei…
— Harry, ştii că domnul profesor Plesneală nu avea încotro şi trebuia să pretindă că nu te lua în serios, de faţă cu Dolores Umbridge, spuse Dumbledore calm. Însă, aşa cum ţi-am explicat, a informat Ordinul cât de repede a putut în privinţa celor spuse de tine. El a fost cel care a dedus unde plecaseşi când nu te-ai întors din Pădure. Şi tot el a fost cel care i-a dat doamnei profesoare Umbridge un Veritaserum fals, când a încercat să te oblige să îi spui unde era Sirius.
Harry se răzvrăti în sinea lui. Simţea o plăcere sălbatică să dea vina pe Plesneală, i se părea că îi uşura senzaţia îngrozitoare de vină şi vroia să îl audă pe Dumbledore fiind de acord cu el.
— Plesneală… Plesneală l-a… l-a întărâtat pe Sirius din cauza faptului că stătea în casă… l-a făcut să pară laş…
— Sirius era mult prea bătrân şi isteţ ca să se lase atins de asemenea tachinări neînsemnate, spuse Dumbledore.
— Plesneală nu mi-a mai predat Occlumanţie! se răsti Harry. M-a dat afară din birou!
— Sunt conştient de asta, spuse Dumbledore grav. Am spus deja că a fost o greşeală că nu ţi-am predat eu însumi, deşi la momentul respectiv eram sigur că nimic nu ar fi putut să fie mai periculos decât să îţi deschid mintea şi mai larg pentru Cap-de-Mort, în timp ce erai în prezenţa mea…
— Plesneală a agravat lucrurile, cicatricea mă durea întotdeauna mai rău după orele cu el…
Harry îşi aminti ce spusese Ron referitor la asta şi continuă vehement.
De unde ştiţi că nu încerca să mă pregătească pentru Cap-de-Mort, ca să-i fie mai uşor să pătrundă în…
— Am încredere în Severus Plesneală, spuse Dumbledore simplu. Însă am uitat — o altă greşeală a unui om bătrân — că unele răni sunt mult prea adânci ca să se poată vindeca. Am crezut că domnul profesor Plesneală va putea să îşi înfrângă sentimentele faţă de tatăl tău — şi m-am înşelat.
— Şi e corect? strigă Harry, ignorând chipurile scandalizate şi bombănelile dezaprobatoare ale portretelor de pe pereţi. E corect ca Plesneală să îl urască pe tatăl meu, dar nu e corect ca Sirius să îl urască pe Kreacher?
— Sirius nu îl ura pe Kreacher, zise Dumbledore. Îl privea ca pe un servitor care nu merita prea mare interes sau atenţie. Indiferenţa şi ignoranţă produc de obicei mult mai multe pagube decât antipatia directă… Fântâna pe care am distrus-o astă-seară simboliza o minciună. Noi, vrăjitorii, ne maltratăm tovarăşii şi abuzăm de ei de mult prea mult timp, iar acum culegem roadele a ceea ce am sădit.
— DECI, SIRIUS A MERITAT CE A PĂŢIT, DA? strigă Harry.
— Nu am spus asta, şi nici nu mă vei auzi spunând-o vreodată, răspunse Dumbledore încet. Sirius nu a fost un om crud, era bun cu spiriduşii de casă în general. Nu îl iubea deloc pe Kreacher, pentru că era amintirea vie a casei pe care Sirius a detestat-o.
— Da, a detestat-o! spuse Harry, cu o voce spartă, întorcându-se cu spatele la Dumbledore şi îndepărtându-se.
Acum soarele strălucea cu putere în cameră şi ochii tuturor portretelor îl urmăreau mergând, fără să îşi dea seama ce făcea, fără să vadă biroul.
— L-aţi pus să stea închis în casa aceea şi nu i-a plăcut, de asta a vrut să iasă astă-seară…
— Încercam să-l ţin pe Sirius în viaţă, spuse Dumbledore încet.
— Oamenilor nu le place să stea închişi! spuse Harry mânios. Pe mine m-aţi ţinut închis toată vara trecută…
Dumbledore închise ochii şi îşi acoperi faţa cu mâinile sale cu degete lungi. Harry îl urmări, însă acest semn atipic de oboseală, de tristeţe sau de ce-o fi fost din partea lui Dumbledore nu îl impresionă deloc. Din contră, se simţi şi mai supărat din cauză că Dumbledore dădea semne de slăbiciune. Nu trebuia să fie slab când Harry vroia să ţipe la el.
Dumbledore îşi lăsă mâinile în jos şi îl urmări pe Harry pe deasupra ochelarilor în formă de semilună.
— Harry, a sosit timpul să îţi mărturisesc ceea ce ar fi trebuit să-ţi spun cu cinci ani în urmă. Te rog să iei loc. Îţi voi spune totul. Nu îţi cer decât puţină răbdare. Vei avea ocazia să strigi la mine — să faci orice vei dori — după ce voi termina. Nu te voi opri.
Harry se uită urât la el pentru o clipă, apoi se instală din nou pe scaunul de vizavi de Dumbledore şi aşteptă.
Dumbledore se uită pentru o clipă la domeniul însorit de dincolo de fereastră, apoi îşi întoarse ochii spre Harry şi zise:
— Cu cinci ani în urmă ai sosit la Hogwarts, Harry, fiind teafăr şi în siguranţă, aşa cum plănuisem şi intenţionasem. Mă rog, nu chiar teafăr. Suferiseşi. Ştiam că aşa se va întâmpla, când te-am lăsat pe pragul mătuşii şi unchiului tău. Ştiam că te condamnam la zece ani sumbri şi grei.
Făcu o pauză. Harry nu spuse nimic.
— M-ai putea întreba — şi pe bună dreptate — de ce a trebuit să fie aşa. De ce nu te-ar fi putut primi o familie de vrăjitori? Multe ar fi fost foarte dornice să o facă, ar fi fost onorate şi încântate să te crească exact ca pe fiul lor. Răspunsul este că prioritatea mea a fost să te ţin în viaţă. Erai într-un pericol mult mai mare decât observaseră ceilalţi. Cap-de-Mort fusese biruit cu câteva ore în urmă, însă adepţii săi — dintre care mulţi sunt aproape la fel de răi ca el — erau încă în libertate, furioşi, disperaţi şi violenţi. Am fost nevoit să iau o hotărâre, gândindu-mă şi la viitorul apropiat. Oare credeam că dispariţia lui Cap-de-Mort era definitivă? Nu. Nu ştiam dacă aveau să treacă zece, douăzeci sau cincizeci de ani înainte să se întoarcă, dar eram sigur că o va face, şi, de asemenea, cunoscându-l bine, eram sigur că nu se va linişti până nu te va omorî. Ştiam că, poate, cunoştinţele magice ale lui Cap-de-Mort erau mai complexe decât ale oricărui vrăjitor în viaţă. Ştiam chiar că era improbabil ca cele mai ample şi puternice vrăji şi farmece de protecţie să fie invincibile, chiar dacă avea să îşi recapete cândva puterile în întregime. Însă ştiam şi care erau punctele slabe al lui Cap-de-Mort. Aşa că am luat o hotărâre. Tu aveai să fii protejat de o magie străveche, pe care el o cunoaşte, o dispreţuieşte şi, drept urmare, a subestimat-o întotdeauna — plătind pentru asta. Mă refer, desigur, la faptul că mama ta a murit ca să te salveze. Ţi-a dat o protecţie de durată la care el nu se aşteptase niciodată, o protecţie pe care o ai în sânge chiar şi-n ziua de azi. În consecinţă, m-am încrezut în sângele mamei tale. I te-am dus surorii ei, singura rudă în viaţă.
— Nu mă iubeşte, spuse Harry imediat. Nu dă doi bani pe…
— Însă te-a primit, i-o tăie Dumbledore. Poate a fost ranchiunoasă, mânioasă fără voia ei, sau nefericită, dar te-a primit şi, făcând-o, a pecetluit vraja pe care o aruncasem asupra ta. Sacrificiul mamei tale a făcut din legătura de sânge cea mai puternică pavăză pe care ţi-o puteam da.
— Tot nu…
— Atâta timp cât tu poţi numi casă locul unde sălăşluieşte sângele mamei tale, Cap-de-Mort nu se poate atinge de tine şi nu poate să îţi facă rău. El i-a vărsat sângele, dar trăieşte în continuare în tine şi în sora ei. Sângele ei a devenit refugiul tău. Trebuie să te întorci acolo o dată pe an, dar atâta timp cât mai poţi numi locul acela casă, atâta timp cât eşti acolo, nu îţi poate face rău. Mătuşa ta ştie asta. I-am explicat ce făcusem în scrisoarea pe care i-am lăsat-o, lângă tine, pe prag. Ştie că faptul că te-a găzduit a fost lucrul care te-a ţinut în viaţă în ultimii cincisprezece ani.