— Cine a auzit-o? întrebă Harry, deşi simţi că ştia deja răspunsul.
— Eu, spuse Dumbledore. Am auzit-o într-o seară rece, umedă, cu şaisprezece ani în urmă, într-o cameră de la etaj din hanul „Capul de mistreţ”. Intrasem acolo ca să mă întâlnesc cu cineva care se înscrisese pentru postul de profesor de Preziceri despre Viitor, deşi materia în sine nu se potrivea deloc cu preferinţele şi ideile mele. Însă candidata era stră-strănepoata unei clarvăzătoare foarte renumite, foarte talentate, şi mi s-a părut că era o chestiune de bun-simţ să mă întâlnesc cu ea. Am fost dezamăgit. Mi se părea că nu avea strop de talent. I-am spus, sper că politicos, că nu o vedeam potrivită pentru post. M-am întors să plec.
Dumbledore se ridică şi trecu pe lângă Harry, ducându-se la dulăpiorul negru de lângă stinghia lui Fawkes. Se aplecă, trase zăvorul şi luă dinăuntru ligheanul de piatră, nu tocmai adânc, incrustat cu rune pe margini, în care Harry îşi văzuse tatăl necăjindu-l pe Plesneală. Dumbledore se întoarse la birou, puse Pensivul pe el, şi ridică bagheta la tâmplă. Din ea scoase nişte fire de gânduri argintii, ca de borangic, şi le puse în bazin. Se aşeză iar la birou şi privi pentru o clipă cum gândurile sale se învârt şi plutesc în Pensiv. Apoi, cu un oftat, ridică bagheta şi atinse cu vârful suprafaţa argintie.
Dinăuntru se ridică o siluetă înfăşurată în şaluri, cu ochii extrem de măriţi în spatele ochelarilor, care se întoarse uşor, cu picioarele în bazin. Însă când Sybill Trelawney vorbi, nu o făcu pe vocea ei obişnuită, eterică, mistică, ci pe un ton aspru, răguşit, cum Harry o mai auzise vorbind cu o altă ocazie:
— Cel care are puterea de a-l birui pe Lordul Întunecat se apropie… născut din neantul celor care l-au înfruntat de trei ori, născut la apusul lunii a şaptea… şi Lordul Întunecat îl va marca drept egalul său, însă acesta va avea puteri pe care Lordul Întunecat nu le cunoaşte… şi unul dintre ei trebuie să moară de mâna celuilalt, căci nici unul nu poate trăi în timp ce celălalt supravieţuieşte… cel cu puterea de a-l birui pe Lordul Întunecat se va naşte la apusul lunii a şaptea…
Profesoara Trelawney, care se învârtea uşor, se cufundă la loc în masa argintie de dedesubt şi dispăru.
În birou se lăsă o tăcere desăvârşită. Nici Dumbledore, nici Harry şi nici vreunul dintre portrete nu scoaseră vreun sunet. Chiar şi Fawkes amuţi.
— Domnule profesor Dumbledore? spuse Harry foarte încet, căci Dumbledore, privind Pensivul în continuare, părea cu totul cufundat în gânduri. Asta… despre ce este vorba… ce-i asta?
— Este vorba, spuse Dumbledore, despre faptul că singura persoană care are şansa de a-l învinge pe Lordul Cap-de-Mort pentru totdeauna s-a născut la sfârşitul lui iulie, cu aproape şaisprezece ani în urmă. Acest băiat avea să li se nască unor părinţi care îl înfruntaseră deja pe Cap-de-Mort de trei ori.
Harry se simţi ca şi cum s-ar fi apropiat ceva de el. Îi veni iar greu să respire.
— Este vorba despre… mine?
— Partea ciudată, Harry, zise el încet, este că s-ar fi putut să nu fie deloc vorba despre tine. Profeţia lui Sybill se putea referi la doi băieţi vrăjitori, născuţi amândoi la sfârşitul lui iulie în anul acela, amândoi având părinţii în Ordinul Phoenix, ambele cupluri scăpând ca prin urechile acului de Cap-de-Mort de trei ori. Unul dintre ei, desigur, erai tu. Celălalt era Neville Poponeaţă.
— Dar atunci… atunci, de ce era numele meu pe profeţie şi nu al lui Neville?
— Înregistrarea originală a fost etichetată din nou după ce te-a atacat Cap-de-Mort când erai mic, spuse Dumbledore. Celui care avea în grijă Sala Profeţiei i s-a părut evident că Lordul Cap-de-Mort nu ar fi încercat să te omoare decât pentru că ştia că tu erai cel la care se referea Sybill.
— Atunci… s-ar putea să nu fiu eu? spuse Harry.
— Mă tem, zise Dumbledore rar, ca şi cum fiecare cuvânt ar fi necesitat un mare efort, că nu există nici o îndoială că eşti tu.
— Dar aţi spus… Neville s-a născut şi el la sfârşitul lui iulie… iar mama şi tatăl lui…
— Uiţi de următoarea parte a profeţiei, ultima trăsătură care stabilea identitatea băiatului care putea să îl biruiască pe Cap-de-Mort… Însuşi Cap-de-Mort avea să îl însemneze drept egalul său. Şi aşa s-a întâmplat, Harry. Te-a ales pe tine, nu pe Neville. Ţi-a dat cicatricea care s-a dovedit deopotrivă o binecuvântare şi un blestem.
— Dar poate că n-a ales bine! spuse Harry. Poate că a însemnat pe cine nu trebuia!
— L-a ales pe băiatul care i s-a părut că avea cele mai multe şanse de a constitui un pericol pentru el, spuse Dumbledore. Şi fii atent, Harry: nu l-a ales pe cel cu sângele pur (care, conform credinţei sale, este singurul tip de vrăjitor care merită să existe sau să fie cunoscut) ci pe cel cu sânge semipur, ca el. S-a văzut pe el însuşi în tine înainte să te fi văzut vreodată şi, însemnându-te cu acea cicatrice, nu te-a ucis, aşa cum intenţionase, ci ţi-a dat puteri şi un viitor care te-au ajutat să scapi de el nu o dată, ci de patru ori până acum — un lucru pe care nu l-au reuşit nici părinţii tăi, nici ai lui Neville.
— Atunci de ce a făcut-o? spuse Harry nedumerit. De ce a încercat să mă omoare când eram bebeluş? Ar fi trebuit să aştepte, să vadă cine dintre mine şi Neville părea cel mai periculos când eram mai mari şi să încerce abia atunci să îl omoare…
— Asta ar fi fost într-adevăr calea cea mai raţională, spuse Dumbledore, numai că informaţiile lui Cap-de-Mort despre profeţie erau incomplete. Hanul „Capul de mistreţ”, pe care Sybill l-a ales pentru că era ieftin, atrage de mult nişte clienţi mai interesanţi decât „Trei mături”. Aşa cum aţi aflat tu şi prietenii tăi, spre dezavantajul vostru — şi al meu, în seara aceea — este un loc unde se găseşte mereu cineva care trage cu urechea la ceea ce spui. Desigur, eu nici nu visasem, când am pornit să mă întâlnesc cu Sybill Trelawney, că voi auzi ceva pentru care să merite să tragi cu urechea. Marele meu noroc — de fapt, al nostru — a fost că cel care trăgea cu urechea a fost detectat la scurtă vreme în timpul profeţiei şi dat afară din clădire.
— Atunci nu a auzit decât… ?
— Începutul, partea care prezicea naşterea în iulie a unui băiat cu părinţi care îl înfruntaseră pe Cap-de-Mort de trei ori. În consecinţă, nu a putut să îşi avertizeze stăpânul că a te ataca însemna să rişte să îţi transfere ţie puterile şi să te însemneze drept egalul lui. Deci, Cap-de-Mort nu a ştiut niciodată că uciderea ta ar putea fi periculoasă şi că ar fi înţelept să aştepte, să afle mai multe. Nu ştia că vei avea „puteri pe care Lordul Întunecat nu le cunoaşte”…
— Dar nu am! spuse Harry, cu o voce sugrumată. Nu am nici o putere în plus faţă de el, nu aş putea să mă lupt aşa cum a făcut-o el astă-seară, nu pot să controlez oameni sau — sau să îi omor…
— Există o cameră în Departamentul Misterelor, îl întrerupse Dumbledore, care este ţinută închisă tot timpul. Conţine ceva în acelaşi timp mai bun şi mai rău decât moartea, decât inteligenţa umană, decât forţele naturii. De asemenea este, poate, cea mai misterioasă dintre multele obiecte de studiu care sunt adăpostite acolo. Puterea ţinută în acea cameră este cea pe care tu o ai, iar Cap-de-Mort nu. Acea putere te-a făcut să îl salvezi pe Sirius astă-seară. Puterea aceea te-a scăpat de controlul lui Cap-de-Mort. Până la urmă, nu a contat că nu ţi-ai putut închide mintea. Inima ta a fost cea care te-a salvat.