Harry închise ochii. Dacă n-ar fi încercat să îl salveze pe Sirius, acesta nu ar fi murit… Mai mult ca să amâne momentul când trebuia să se gândească iar la Sirius, Harry zise, fără să îi pese prea mult de răspuns:
— Sfârşitul profeţiei… era ceva despre… „nici unul nu poate trăi”…
— … „în timp ce celălalt supravieţuieşte”, încheie Dumbledore.
— Deci, zise Harry, cu o voce în care se ghicea din nou disperarea adâncă, asta înseamnă că… unul dintre noi trebuie să îl omoare pe celălalt… până la urmă?
— Da, spuse Dumbledore.
Amândoi tăcură o bună bucată de vreme. Undeva, departe de pereţii biroului, Harry auzi glasuri, poate elevi care se îndreptau spre Marea Sală ca să ia micul dejun mai devreme. I se părea imposibil că puteau să existe oameni care încă doreau mâncare, care râdeau, care nici nu ştiau şi nici nu le păsa că Sirius Black dispăruse pentru totdeauna. Sirius părea deja la milioane de kilometri depărtare; şi poate chiar ştia că Harry continua să creadă că, dacă ar fi tras vălul acela, l-ar fi descoperit uitându-se la el, salutându-i, poate, cu râsul său ca un lătrat…
— Simt că îţi mai datorez o explicaţie, Harry, spuse Dumbledore ezitând. Te-ai întrebat, poate, de ce nu te-am ales să fii Perfect? Trebuie să mărturisesc… că m-am gândit… că aveai şi aşa destule responsabilităţi pe care trebuia să le rezolvi.
Harry îşi ridică privirea şi văzu o lacrimă prelingându-se pe chipul lui Dumbledore în barba lui lungă şi argintie.
CAPITOLUL XXXVIII
ÎNCEPE CEL DE-AL II-LEA RĂZBOI
CEL CE NU TREBUIE NUMIT SE ÎNTOARCE
„Vineri seara, într-o scurtă declaraţie, Ministrul Magiei Cornelius Fudge a confirmat că Cel Ce Nu Trebuie Numit s-a întors în această ţară şi este din nou activ.
„Cu mare regret, trebuie să confirm că vrăjitorul care îşi spune Lordul — mă rog, ştiţi la cine mă refer — este în viaţă şi din nou printre noi, ” a spus Fudge, părând obosit şi tulburat când li s-a adresat reporterilor. „Cu aproape la fel de mult regret anunţăm revolta în masă a Dementorilor din Azkaban, care au arătat că nu doresc să mai rămână în slujba Ministerului. Credem că Dementorii ascultă în prezent indicaţiile Lordului — ştiţi voi. Îndemnăm populaţia magică să rămână vigilentă. Ministerul va publica în scurt timp ghiduri de apărare elementară personală sau a casei, care vor fi trimise gratis la toate casele vrăjitoreşti pe parcursul lunii următoare. ”
Declaraţia Ministrului a fost întâmpinată cu groază şi panică de către comunitatea vrăjitorească, aceeaşi care nu mai devreme de miercurea trecută primea asigurări din partea Ministrului că nu exista „absolut nici un sâmbure de adevăr în zvonurile persistente că Ştim-Noi-Cine acţionează din nou în mijlocul nostru. ”
Detaliile despre evenimentele care au condus la înto a rcerea cu 180 de grade a Ministerului sunt neclare, deşi se crede că Cel Ce Nu Trebuie Numit şi o bandă de adepţi (cunoscuţi drept Devoratorii Morţii) au reuşit să pătrundă în Ministerul Magiei joi seara.
Albus Dumbledore, repus în drepturi ca director al şcolii Hogwarts de Farmece şi Vrăjitorii, membru reabilitat al Confederaţiei Internaţionale de Vrăjitori şi Vrăjitor-Şef al Vrăjustiţiei, nu a fost până acum disponibil pentru a-şi spune părerea. El a insistat pe tot parcursul anului trecut că Ştim-Noi Cine nu era mort, aşa cum se credea şi se spera în general, ci recruta adepţi pentru o nouă încercare de a ajunge la putere. Între timp, „băiatul care a supravieţuit”…
— Poftim, Harry, ştiam eu că o să te implice şi pe tine într-un fel sau altul, spuse Hermione, uitându-se la el peste ziar.
Erau în aripa spitalului. Harry stătea pe patul lui Ron la picioare şi o ascultau amândoi pe Hermione citind prima pagină a Profetului de duminică. Ginny, a cărei gleznă fusese vindecată rapid de doamna Pomfrey, era ghemuită la picioarele patului lui Hermione. Neville, al cărui nas fusese de asemenea făcut să revină la mărimea şi forma normală, stătea pe un scaun între cele două paturi; iar Luna, care venise în vizită, ţinând strâns ultimul număr al Zeflemistului, citea revista cu susul în jos şi nu părea să audă nici un cuvânt din ce zicea Hermione.
— Acum iar e „băiatul care a supravieţuit”, nu? spuse Ron sumbru. Nu mai e cel care se dă mare şi se amăgeşte, nu?
Se servi cu încă un pumn de broscuţe de ciocolată din mormanul imens de pe noptiera sa, le aruncă vreo câteva lui Harry, Ginny şi Neville şi rupse ambalajul broscuţei sale cu dinţii. Încă avea urme adânci pe antebraţe, acolo unde se înfăşuraseră tentaculele creierului în jurul lui. Conform spuselor doamnei Pomfrey, gândurile puteau să facă răni mai adânci decât aproape orice altceva, deşi, de când începuse să îl maseze cu cantităţi generoase din Unguentul de Uitare al doctorului Ubbly, părea să fi avut loc o ameliorare.
— Da, acum sunt foarte măgulitori în ceea ce te priveşte, Harry, spuse Hermione, cercetând articolul. „O voce singuratică a adevărului… perceput ca dezechilibrat, a rămas totuşi fidel convingerii sale… obligat să suporte ridiculizări şi defăimări… ” Hmmm, spuse ea încruntându-se, văd că nu menţionează faptul că ei au fost cei care te-au ridiculizat şi defăimat în Profet…
Închise puţin ochii de durere şi îşi duse mâna la coaste. Blestemul pe care îl folosise Dolohov asupra ei, deşi mai puţin eficient decât dacă ar fi putut să rostească incantaţia cu voce tare, provocase, vorba doamnei Pomfrey, „şi aşa destule pagube”. Hermione trebuia să ia zilnic zece tipuri diferite de poţiuni, făcea mari progrese şi se plictisise deja de aripa spitalului.
— „Ultima încercare a Ştim-Noi-Cui de a prelua puterea, paginile 2-4. Ce ar fi trebuit să ne fi spus Ministerul, paginile 6-8, Interviu în exclusivitate cu Harry Potter, pagina 9”… Păi, spuse Hermione, împăturind ziarul şi aruncându-i într-o parte, văd că le-a dat o groază de lucruri despre care să scrie. Iar interviul acela cu Harry nu este în exclusivitate, este cel care a apărut în Zeflemist cu luni în urmă…
— Tati l-a vândut spuse Luna vag, dând o pagină a Zeflemistului. Şi a primit o sumă frumoasă pe el, aşa că o să plecăm într-o expediţie în Suedia în vara asta, ca să vedem dacă putem să prindem un Snorhac Corn-Şifonat.
Hermione păru să dea o luptă nevăzută pentru o clipă, apoi zise:
— Sună minunat.
Ginny se uită la Harry şi îşi întoarse repede privirea, zâmbind.
— Aşa, spuse Hermione, îndreptându-se puţin şi închizând iar ochii de durere, ce se mai întâmplă prin şcoală?
— Păi, Flitwick a scăpat de mlaştina lui Fred şi George, spuse Ginny. I-au trebuit trei secunde. Însă a lăsat un mic petic sub fereastră şi l-a înconjurat cu cordoane…
— De ce? zise Hermione speriată.
— A, cică e o dovadă de magie remarcabilă, spuse Ginny, ridicând din umeri.
— Eu cred că l-a lăsat drept monument pentru Fred şi George, spuse Ron, cu gura plină de ciocolată. Mi-au trimis toate astea, ştii, îi zise lui Harry, arătând spre micul munte de broscuţe de lângă el. Cred că merge bine magazinul ăla de glume, nu?
Hermione avu o expresie dezaprobatoare şi întrebă:
— Şi acum, că s-a întors Dumbledore, s-au terminat toate problemele?
— Da, zise Neville, totul a revenit la normal.
— Presupun că Filch e mulţumit, nu? întrebă Ron, sprijinind de carafa cu apă o poză cu Dumbledore de la o broscuţă de ciocolată.