— Nicidecum, spuse Ginny. De fapt, este foarte, foarte nefericit…
Îşi coborî vocea până la şoaptă.
Repetă întruna că Umbridge este cel mai bun lucru de care a avut parte Hogwarts…
Toţi şase se uitară în jur. Profesoara Umbridge era întinsă pe un pat de vizavi de ei, cu ochii în tavan. Dumbledore intrase singur în Pădure ca să o salveze de centauri; cum o făcuse — cum ieşise dintre copaci, susţinând-o pe Umbridge fără să aibă nici măcar o zgârietură — nimeni nu ştia, iar Umbridge nu vroia să spună. De când se întorsese la castel nu rostise un cuvânt, din câte ştiau ei. Şi nimeni nu ştia ce păţise. Părul ei de obicei curat era foarte neîngrijit, având prinse în el diverse bucăţele de rămurele şi frunze, însă altfel părea nevătămată.
— Doamna Pomfrey spune că este doar în stare de şoc, şopti Hermione.
— E mai degrabă bosumflată, spuse Ginny.
— Dar dă semne de viaţă dacă faci aşa, zise Ron şi scoase nişte zgomote ca de copite cu limba.
Umbridge se ridică imediat în capul oaselor, uitându-se în jur disperată.
— S-a întâmplat ceva, doamnă profesoară? strigă doamna Pomfrey, scoţându-şi capul pe uşa de la birou.
— Nu… nu… zise Umbridge, culcându-se la loc pe perne. Nu, cred c-am visat…
Hermione şi Ginny îşi înăbuşiră râsul în aşternut.
— Apropo de centauri, zise Hermione, după ce îşi reveni cât de cât, cine e acum profesor de Preziceri despre Viitor? Rămâne Firenze?
— Trebuie, zise Harry, ceilalţi centauri nu vor să-l primească înapoi, nu?
— Se pare că el şi Trelawney vor preda amândoi, spuse Ginny.
— Pariez că Dumbledore ar fi vrut să scape de Trelawney pentru totdeauna, zise Ron, mâncând acum a paisprezecea broscuţă. După mine, materia în sine e inutilă, Firenze nu e cu mult mai priceput…
— Cum poţi să spui asta? întrebă Hermione. După ce tocmai am aflat că există profeţii adevărate?
Inima lui Harry începu să bată repede. Nu le spusese lui Ron, Hermione sau altcuiva ce cuprindea profeţia. Neville le zisese că se spărsese în timp ce Harry îl trăgea în sus pe treptele din Camera Morţii, iar el nu corectase încă această impresie. Nu era pregătit să le vadă mutrele când avea să le spună că trebuia să fie ori ucigaş ori victimă, că nu exista altă cale…
— Ce păcat că s-a spart, zise Hermione încet, clătinând din cap.
— Da, aşa e, spuse Ron. Totuşi, cel puţin Ştii-Tu-Cine nu a aflat ce era în ea — unde te duci? adăugă el, părând deopotrivă surprins şi dezamăgit când Harry se ridică.
— Ăă… la Hagrid, zise Harry. Ştiţi, tocmai s-a întors şi i-am promis că mă duc să-l văd şi să-i spun ce mai faceţi voi doi.
— A, atunci e în ordine, zise Ron morocănos, uitându-se pe fereastra dormitorului la peticul luminos de cer albastru. Mi-aş dori să venim şi noi.
— Salută-l din partea noastră! strigă Hermione, în timp ce Harry se îndrepta spre capătul celălalt al salonului. Şi întreabă-l ce mai face… ce mai face micul lui prieten!
Harry făcu un semn cu mâna ca să arate că auzise şi înţelesese când ieşi din salon.
Castelul părea foarte liniştit chiar şi pentru o zi de duminică. Era clar că toată lumea era afară pe domeniul însorit, bucurându-se de sfârşitul examenelor şi de perspectiva ultimelor câteva zile ale semestrului, nestingherite de recapitulări sau teme. Harry merse încet pe holul pustiu, uitându-se pe ferestre; văzu nişte jucători învârtindu-se prin aer deasupra stadionului de vâjthaţ şi câţiva din elevi înotând în lac, însoţiţi de caracatiţa uriaşă.
Îi era foarte greu să se hotărască dacă vroia sau nu să fie alături de oameni; ori de câte ori era în compania cuiva, vroia să plece, şi ori de câte ori era singur, vroia să fie în compania cuiva. Totuşi, se gândi că ar putea într-adevăr să se ducă în vizită la Hagrid, având în vedere că nu vorbise cu el pe îndelete de când se întorsese…
Harry abia coborâse ultima treaptă a scării de marmură către holul de intrare când Reacredinţă, Crabbe şi Goyle apărură pe o uşă din dreapta, despre care Harry ştia că ducea spre camera de zi a Viperinilor. Harry se opri locului, la fel ca Reacredinţă şi ceilalţi. Singurele sunete erau strigătele, râsetele şi bâldâbâc-urile plutind în hol dinspre domeniu pe uşa dublă de la intrare.
Reacredinţă se uită în jur — Harry ştiu că verifica dacă era vreun profesor pe acolo — iar apoi se uită înapoi la Harry şi-i zise pe o voce joasă:
— Eşti mort, Potter.
Harry îşi ridică sprâncenele.
— Ciudat, zise el, atunci nu m-aş mai plimba…
Reacredinţă părea mai supărat decât îl văzuse Harry vreodată; simţea un fel de satisfacţie detaşată când îi vedea chipul palid, ascuţit, contorsionat de furie.
— O să plăteşti, spuse Reacredinţă, pe o voce puţin mai tare decât o şoaptă. Eu te voi face să plăteşti pentru ce i-ai făcut tatălui meu…
— Ei bine, acum sunt chiar îngrozit, spuse Harry cu sarcasm. Presupun că Lordul Cap-de-Mort e doar o gustărică în comparaţie cu voi trei — ce s-a întâmplat? adăugă el, căci Reacredinţă, Crabbe şi Goyle se arătară înspăimântaţi când îi auziră numele. E un amic al tatălui tău, nu-i aşa? Doar nu ţi-e teamă de el, nu?
— Te crezi grozav, Potter, spuse Reacredinţă, apropiindu-se, cu Crabbe şi Goyle flancându-l. Stai să vezi. Te prind eu. Nu poţi să-mi bagi tatăl în închisoare…
— Cred că tocmai am făcut-o, zise Harry.
— Dementorii au plecat din Azkaban, spuse Reacredinţă încet. Tata şi cu ceilalţi or să iasă într-o clipită…
— Da, presupun că or să iasă, zise Harry. Totuşi, cel puţin acum ştie toată lumea ce gunoaie sunt…
Mâna lui Reacredinţă zbură spre baghetă, dar Harry fu prea rapid pentru el; îşi scosese bagheta înainte ca degetele lui Reacredinţă să fi apucat să intre în buzunarul interior al robei.
— Potter!
Vocea răsună în holul de intrare. Plesneală venise scara care ducea în jos spre biroul său şi, când îl zări, Harry simţi un val de ură mai presus de ceea ce simţea faţă de Reacredinţă… Indiferent ce spusese Dumbledore, nu avea să-l ierte niciodată pe Plesneală… niciodată…
— Ce faci, Potter? zise Plesneală, la fel de rece ca întotdeauna, în timp ce se apropia cu paşi mari.
— Încerc să mă hotărăsc ce blestem să arunc asupra lui Reacredinţă, domnule, spuse Harry scurt.
Plesneală îl privi fix.
— Pune bagheta deoparte imediat, zise el scurt. Zece puncte de la Cerce…
Plesneală se uită spre clepsidrele uriaşe de perete şi zâmbi batjocoritor.
— Aha. Văd că n-au mai rămas puncte în clepsidra Cercetaşilor din care să pot să mai iau. În cazul acesta, Potter, pur şi simplu va trebui să…
— Adăugăm unele?
Profesoara McGonagall tocmai urcase şchiopătând pe treptele de piatră şi intrase în castel; ducea o geantă de voiaj ecosez într-o mână şi se sprijinea într-un baston cu cealaltă, dar altfel părea să fie destul de bine.
— Doamnă profesoară McGonagall! spuse Plesneală, tăindu-i calea. Văd că aţi ieşit de la Sf. Mungo!
— Da, domnule profesor Plesneală, zise profesoara McGonagall, dându-şi jos pelerina de drum de pe umeri, sunt aproape ca nouă. Voi doi, Crabbe şi Goyle…
Le făcu semn imperios să se apropie şi ei veniră, târându-şi picioarele mari şi părând stânjeniţi.
— Poftim, zise profesoara McGonagall, aruncând geanta de voiaj în pieptul lui Crabbe şi pelerina lui Goyle, duceţi astea la mine în birou.