Se întoarseră şi urcară greoi scara de marmură.
— În ordine, spuse profesoara McGonagall, uitându-se în sus la clepsidrele de pe perete. Ei bine, cred că Potter şi prietenii lui ar trebui să primească cincizeci de puncte de căciulă pentru că au alertat lumea în privinţa întoarcerii Ştii-Tu-Cui! Ce zici, domnule profesor Plesneală?
— Poftim? se răsti Plesneală, deşi Harry ştia că o auzise foarte bine. A… păi… presupun că da…
— Bun, cincizeci de puncte pentru Potter, pentru cei doi Weasley, Poponeaţă şi domnişoara Granger, zise profesoara McGonagall, moment în care un şuvoi de rubine căzură în bula de jos a clepsidrei Cercetaşilor. A, şi presupun că cincizeci de puncte şi pentru domnişoara Lovegood, adăugă ea, şi o mulţime de safire căzură în clepsidra Ochilor-de-Şoim. Acum, cred că vroiaţi să luaţi zece puncte de la domnul Potter, domnule profesor Plesneală — aşa că poftim…
Câteva rubine se întoarseră în jumătatea de sus, lăsând însă grosul în partea de dedesubt.
— Ei bine, Potter, Reacredinţă, cred că ar trebui să fiţi afară într-o zi atât de frumoasă, continuă vioi profesoara McGonagall.
Lui Harry nu trebui să i se spună de două ori; îşi băgă repede bagheta înapoi în buzunarul robei şi se îndreptă direct spre uşa dublă de la intrare, fără să mai arunce o privire către Plesneală şi Reacredinţă.
Soarele fierbinte îl lovi cu putere în timp ce traversa peluzele către coliba lui Hagrid. Elevii care stăteau pe iarbă, bronzându-se, vorbind, citind Profetul de duminică şi mâncând dulciuri, se uitară în sus la el când trecu pe lângă ei; unii îl strigară sau îi făcură cu mâna, fiind evident că vroiau să arate că şi ei, ca şi Profetul, hotărâseră că era un fel de erou. Harry nu le zise nimic. Habar nu avea cât ştiau din ceea ce se întâmplase cu trei zile în urmă, dar până atunci evitase să fie interogat şi prefera să fie aşa şi în continuare.
Când bătu la uşa colibei lui Hagrid, se gândi la început că uriaşul era plecat, însă chiar atunci Fang ţâşni de după colţ şi aproape că îl dădu jos de bucurie. Hagrid, deduse el, culegea fasole rapidă în grădina din spate.
— Hai noroc, Harry, zise el zâmbind, când băiatul se apropie de gard. Intră, intră, să bem o ceaşcă de suc de păpădie… Ce se mai întâmplă? îl întrebă apoi, după ce se aşezară la masa de lemn, fiecare cu câte un suc rece. Te… ăă… simţi bine, da?
Harry ştiu după expresia îngrijorată de pe chipul lui Hagrid că nu se referea la starea lui fizică.
— Sunt bine, spuse el repede, pentru că nu voia să discute despre lucrul la care ştia că se gândea Hagrid. Ia zi, unde ai fost?
— M-am ascuns în munţi, spuse Hagrid. Într-o peşteră, cum a făcut Sirius când a…
Hagrid se întrerupse, îşi drese vocea, se uită la Harry şi luă o sorbitură lungă de suc.
— Oricum, acum m-am întors, spuse el mai slab.
— Arăţi… arăţi mai bine, zise Harry, hotărât să nu-l aducă pe Sirius în discuţie.
— Poftim? spuse Hagrid, ridicând o mână masivă şi pipăindu-şi faţa. A, a, da. Păi, Grawpy e mult mai cuminte acum, mult mai cuminte. A părut de-a dreptul mulţumit să mă vadă când m-am întors, sincer să fiu. Până la urmă, e un flăcău de treabă… adevărul e că m-am gândit să încerc să-i găsesc o prietenă…
În mod normal Harry, ar fi încercat să-l convingă pe Hagrid să renunţe imediat la acest gând; perspectiva unui al doilea uriaş care să se stabilească în Pădure, poate chiar mai sălbatic şi mai violent decât Grawp, era de-a dreptul alarmantă, dar Harry nu reuşi să se mobilizeze ca să-şi prezinte punctul de vedere. Începea să îşi dorească să fie iar singur şi, cu gândul de a-şi grăbi plecarea, luă câteva guri mari de suc de păpădie, golindu-şi paharul pe jumătate.
— Acum ştie toată lumea că ai spus adevărul, Harry, zise Hagrid cu blândeţe şi pe neaşteptate. Cred că e ceva mai bine, nu?
Harry ridică din umeri.
— Fii atent.
Hagrid se aplecă spre el peste masă.
— L-am cunoscut pe Sirius de mult mai multă vreme decât tine… a murit în luptă, şi aşa şi-ar fi dorit să moară…
— Nu a vrut deloc să moară! zise Harry supărat.
Hagrid îşi înclină capul mare şi lăţos.
— Eu aşa cred, zise el încet. Totuşi, Harry… nu a fost niciodată genul care să stea în casă şi să-i lase pe ceilalţi să se lupte. Nu şi-ar fi iertat-o niciodată, dacă nu s-ar fi dus să te…
Harry sări în picioare.
— Trebuie să mă duc să-i vizitez pe Ron şi Hermione în aripa spitalului, zise el automat.
— A, spuse Hagrid, destul de supărat. A… bine, atunci, Harry… ai grijă de tine, şi mai vino când ai o cli…
— Da… bine…
Harry se duse la uşă cât de repede putu şi o deschise; ajunse afară, la soare, înainte ca Hagrid să fi terminat să-şi ia la revedere de la el şi traversă peluza. Elevii reîncepură să-l strige când trecu pe lângă ei. Închise ochii pentru câteva clipe, dorindu-şi să dispară toţi, să poată să deschidă ochii şi să se trezească singur pe domeniu…
Cu câteva zile în urmă, înainte să se fi terminat examenele şi să fi avut viziunea pe care i-o inculcase Cap-de-Mort, ar fi dat aproape orice pentru ca lumea vrăjitorească să ştie că spunea adevărul, să creadă că se întorsese Cap-de-Mort şi să ştie că nu era nici mincinos, nici nebun. Acum, însă…
Merse puţin în jurul lacului, se aşeză pe mal, protejat de privirile trecătorilor de un mănunchi de tufişuri, se uită la suprafaţa strălucitoare, şi căzu pe gânduri…
Poate că motivul pentru care vroia să fie singur era că se simţea izolat de toţi, de când vorbise cu Dumbledore. O barieră invizibilă îl despărţea de restul lumii. Era — fusese întotdeauna — un om marcat. Doar că nu înţelese întotdeauna ce însemna asta…
Şi totuşi, stând aici pe marginea lacului, măcinat de greutatea groaznică a suferinţei, cu pierderea lui Sirius atât de proaspătă în suflet, nu mai putea să încerce cine ştie ce sentiment de teamă. Afară era soare, domeniul din jurul lui era plin de oameni care râdeau şi, chiar dacă se simţea la fel de departe de ei ca şi când ar fi aparţinut unei alte specii, îi era încă foarte greu să creadă că viaţa lui trebuia să includă o crimă sau să se termine cu ea…
Rămase acolo mult timp, uitându-se la apă, încercând să nu se gândească la naşul său şi să nu-şi amintească faptul că, vizavi de locul acela, pe malul celălalt, Sirius căzuse, încercând să ţină la distanţă o sută de Dementori…
Soarele apusese înainte ca el să-şi fi dat seama că era frig. Se ridică şi se întoarse la castel, ştergându-se cu mâneca la ochi.
Ron şi Hermione părăsiră aripa spitalului complet vindecaţi, cu trei zile înainte de terminarea semestrului. Hermione tot dădea semne că ar fi vrut să vorbească despre Sirius, dar Ron scotea tot felul de zgomote pentru a o face să tacă, de fiecare dată când îi menţiona numele. Harry tot nu era sigur dacă vroia sau nu să vorbească despre naşul său; dorinţele variau o dată cu dispoziţia sa. Însă era sigur de un lucru: oricât de nefericit era în clipa aceea, avea să îi fie foarte dor de Hogwarts peste câteva zile, când avea să se întoarcă la numărul patru de pe Aleea Boschetelor. Chiar dacă acum înţelegea exact de ce trebuia să se întoarcă acolo în fiecare vară, nu se simţea câtuşi de puţin mai bine. Într-adevăr, niciodată nu îi fusese mai mare groază de întoarcerea acolo.
Profesoara Umbridge plecă de la Hogwarts în ziua de dinainte de sfârşitul semestrului. Ieşi pe furiş din aripa spitalului în timpul cinei, sperând să treacă neobservată, dar, din nefericire pentru ea, se întâlni pe drum cu Peeves, care profită de ultima şansă de a face aşa cum îi indicase Fred şi o alungă din castel, lovind-o pe rând cu un baston şi o şosetă plină cu cretă. Mulţi elevi ieşiră în fugă pe holul de la intrare ca s-o vadă fugind pe alee şi şefii caselor încercară fără prea multă convingere să-i oprească. Mai mult, profesoara McGonagall se aşeză la loc pe scaunul de la masa profesorilor, după doar câteva mustrări uşoare, şi fu auzită limpede exprimându-şi regretul că nu putea să fugă ea însăşi după Umbridge, cu atât mai mult cu cât Peeves îi împrumutase bastonul.