Sosi şi ultima seară la şcoală; cei mai mulţi terminaseră de împachetat şi coborau deja spre serbarea de sfârşit de semestru, însă Harry nici măcar nu începuse.
— Las-o pe mâine! spuse Ron, care aştepta lângă uşa dormitorului lor. Hai, mor de foame…
Însă când uşa dormitorului se închise după Ron, Harry nu făcu nici un efort să împacheteze mai repede. Ultimul lucru pe care şi-l dorea era să meargă la serbarea de despărţire. Era îngrijorat că Dumbledore va face vreo referire la el în discursul său. Cu siguranţă, avea să menţioneze întoarcerea lui Cap-de-Mort; le vorbise despre asta şi anul trecut, până la urmă…
Harry scoase nişte robe şifonate chiar de pe fundul cufărului, ca să facă loc altora împachetate şi în clipa aceea observă un pachet ambalat neglijent într-un colţ. Nu-şi dădea seama ce căuta acolo. Se aplecă, îl scoase de sub adidaşi şi îl examină.
Realiză ce era în câteva secunde. Sirius i-l dăduse chiar lângă uşa de intrare a Casei Cumplite, la numărul doisprezece. „Foloseşte-o dacă ai nevoie de mine, bine?”
Harry se aşeză pe pat şi desfăcu pachetul. Din el căzu o oglindă mică, pătrată. Părea veche şi era cu siguranţă murdară. Harry o ridică în dreptul feţei şi îşi văzu imaginea întorcându-i privirea.
Întoarse oglinda. Pe partea cealaltă era un bilet de la Sirius.
Aceasta este o oglindă dus-întors, iar perechea ei e la mine. Dacă ai nevoie să vorbeşti cu mine, tot ce trebuie să faci este să spui numele meu în ea; tu vei apărea în oglinda mea şi eu voi putea să vorbesc în a ta. James şi cu mine le foloseam când eram în locuri de detenţie diferite.
Inima lui Harry începu să bată repede. Îşi aminti cum îi văzuse pe părinţii săi morţi în Oglinda lui Erised cu patru ani în urmă. Avea să vorbească iar cu Sirius, chiar acum, o ştia…
Se uită în jur, ca să se asigure că nu mai era nimeni acolo; dormitorul era cât se poate de gol. Se uită iar în oglindă, o ridică în faţa chipului, cu mâinile tremurându-i, şi zise tare şi clar: „Sirius”.
Respiraţia aburi suprafaţa oglinzii. Ţinu oglinda şi mai aproape, cuprins de entuziasm, însă ochii care clipeau înapoi spre el prin ceaţă erau fără îndoială ai lui.
Şterse oglinda şi vorbi iar, astfel încât fiecare silabă să răsune limpede în toată camera.
— Sirius Black!
Nu se întâmplă nimic. Chipul frustrat care îl privea din oglindă era cu siguranţă tot al lui…
Sirius nu avea oglinda la el când trecuse prin arcadă, spuse o voce mică din mintea lui Harry. De asta nu mergea…
Harry rămase nemişcat pentru o clipă, apoi azvârli oglinda înapoi în cufăr, unde se făcu ţăndări. Fusese convins, vreme de un minut, că avea să îl vadă pe Sirius, să îi vorbească din nou…
Dezamăgirea îi ardea gâtlejul; se ridică şi începu să îşi arunce lucrurile de-a valma în cufăr peste oglinda spartă…
Însă atunci îi veni brusc o idee… o idee mai bună decât o oglindă… o idee mult mai mare, mai importantă… cum de nu se gândise mai înainte la asta — de ce nu întrebase niciodată?
Ieşi în fugă din dormitor şi coborî scara în spirală, lovindu-se de pereţi în timp ce alerga şi fără să se ferească; traversă ca o furtună camera pustie de zi, ieşi pe gaura portretului şi apoi o luă pe hol, ignorând-o pe Doamna Grasă, care strigă după eclass="underline"
— Să ştii că serbarea trebuie să înceapă, eşti pe ultima sută de metri!
Însă Harry nu intenţiona câtuşi de puţin să se ducă la serbare…
Cum era posibil ca locul să fie plin de stafii când nu aveai nevoie de una, iar acum…
Alergă în jos pe scări şi pe coridoare, dar nu întâlni pe nimeni, nici viu, nici mort. Era evident că erau toţi în Marea Sală. Se opri în faţa clasei sale de Farmece, gâfâind şi gândindu-se nemângâiat că trebuia să aştepte până mai târziu, până după terminarea serbării…
Însă exact când pierduse speranţa, îl văzu — un corp translucid, plutind în capătul opus al coridorului.
— Hei, hei, Nick! NICK!
Fantoma îşi scoase capul din perete, dând la iveală pălăria decorată cu multe pene şi capul care se clătina periculos al lui Sir Nicholas de Mimsy-Porpington.
— Bună seara, spuse el, retrăgându-şi restul corpului din piatră şi zâmbindu-i lui Harry. Deci, nu sunt singurul care a întârziat? Deşi, oftă el, unul e întârziat, altul e răposat, bineînţeles…
— Nick, pot să te întreb ceva?
Pe chipul lui Nick Aproape-Făr'-de-Cap apăru o expresie deosebit de stranie, în timp ce îşi băga un deget în gulerul ţeapăn din jurul gâtului şi îl strângea puţin, părând să-şi dea timp de gândire. Se opri doar când gâtul său aproape retezat păru să cedeze cu totul.
— Ăă… acum, Harry? zise el încurcat. Nu poţi să aştepţi până după serbare?
— Nu, Nick, te rog, spuse Harry, am mare nevoie să vorbesc cu tine. Putem să intrăm aici?
Harry deschise uşa celei mai apropiate clase şi Nick-Aproape-Făr'-de-Cap oftă.
— A, în ordine, spuse el resemnat. Nu pot să pretind că nu m-am aşteptat la asta.
Harry îi ţinu uşa deschisă, dar el pluti în schimb prin perete.
— La ce te aşteptai? întrebă Harry, închizând uşa.
— Să vii să mă cauţi, spuse Nick, plutind acum până la fereastră şi uitându-se afară pe domeniul care se întuneca. Se întâmplă uneori… când cineva a suferit o… pierdere.
— Păi, spuse Harry, refuzând să se abată de la idee. Ai avut dreptate, am… am venit să te caut.
Nick nu zise nimic.
— E din cauză… zise Harry, căruia i se părea mult mai ciudat decât anticipase, e din cauză că… eşti mort. Dar eşti încă aici, nu?
Nick oftă şi continuă să se uite afară.
— Aşa e, nu? îl grăbi Harry. Ai murit, dar vorbesc cu tine… poţi să te plimbi prin Hogwarts şi aşa mai departe, nu?
— Da, spuse Nick-Aproape Făr'-de-Cap încet. Merg şi vorbesc, da.
— Deci, te-ai întors, nu? spuse Harry grăbit. Oamenii se întorc, nu-i aşa? Ca fantome. Nu trebuie să dispară cu totul. Nu? adăugă el nerăbdător, când Nick continuă să nu spună nimic.
Nick Aproape-Făr'-de-Cap ezită, apoi zise:
— Nu toată lumea se poate întoarce ca fantomă.
— Ce vrei să spui? zise Harry repede.
— Doar… doar vrăjitorii.
— A, zise Harry şi aproape că râse de uşurare. Păi, asta-i bine, persoana de care întreb este vrăjitor. Deci, se poate întoarce, nu?
Nick se întoarse cu spatele la fereastră şi se uită cu tristeţe la Harry.
— Nu se va întoarce.
— Cine?
— Sirius Black, zise Nick.
— Dar tu te-ai întors! spuse Harry supărat. Te-ai întors… eşti mort… şi nu ai dispărut…
— Vrăjitorii pot să lase o urmă pe pământ şi să păşească neobservaţi unde au mai păşit cândva când erau în viaţă, spuse Nick trist. Însă puţini vrăjitori aleg acest drum.