— De ce? spuse Harry. Oricum, nu contează. Lui Sirius nu o să-i pese că e ceva neobişnuit, o să se întoarcă, ştiu că o să se întoarcă!
Credea atât de mult acest lucru, încât chiar întoarse capul să se uite la uşă, convins, pentru o fracţiune de secundă, că avea să-l vadă pe Sirius, alb-sidefiu şi transparent, zâmbind şi trecând prin uşă spre el.
— Nu se va întoarce, repetă Nick. Trebuia să fi… mers mai departe.
— Cum adică, „să fi mers mai departe”? zise Harry repede. Unde să fi mers mai departe? Auzi, ce se întâmplă de fapt când mori? Unde te duci? De ce nu se întoarce toată lumea? De ce nu este locul ăsta plin de stafii? De ce… ?
— Nu pot să-ţi răspund, zise Nick.
— Eşti mort, nu? spuse Harry exasperat. Cine poate să răspundă la asta mai bine ca tine?
— Mie îmi era teamă de moarte, spuse Nick cu blândeţe. Am ales să rămân în urmă. Uneori mă întreb dacă nu ar fi trebuit să… mă rog, nu prea are importanţă… de fapt, nici eu nu prea mai am vreun rost. Nu ştiu nimic despre secretele morţii, Harry, pentru că am ales în locul ei o imitaţie inferioară a vieţii. Cred că vrăjitorii erudiţi studiază acest subiect în Departamentul Misterelor…
— Să nu cumva să vorbeşti de locul ăla! spuse Harry aprig.
— Îmi pare rău că nu am putut să te ajut mai mult, zise Nick încet. Ei bine… scuză-mă… serbarea, ştii tu…
Şi ieşi din cameră, lăsându-l pe Harry singur, uitându-se în gol la peretele prin care dispăruse Nick.
Harry aproape că se simţi ca şi când şi-ar fi pierdut naşul din nou şi, o dată cu el, speranţa că ar putea să îl mai vadă sau să îi mai vorbească. Merse încet şi nefericit înapoi prin castel, întrebându-se dacă avea să mai fie vreodată vesel.
Dăduse colţul către holul Doamnei Grase când văzu pe cineva în faţa lui, punând un bilet pe un avizier de pe perete. Uitându-se mai bine, îşi dădu seama că era Luna. Nu exista nici un loc potrivit ca ascunzătoare prin apropiere, îi auzise fără îndoială paşii şi oricum, Harry nu mai avea destulă energie ca să evite pe cineva.
— Bună, spuse Luna vag, uitându-se la el când se îndreptă cu un pas de anunţ.
— Cum de nu eşti la serbare? întrebă Harry.
— Păi, mi-am pierdut majoritatea lucrurilor, zise Luna senină. Oamenii mi le iau şi le ascund. Ştii tu. Însă având în vedere că este ultima seară, chiar trebuie să le recuperez, aşa că am lipit anunţuri.
Făcu un semn către avizierul pe care, într-adevăr, pusese o listă a tuturor cărţilor şi hainelor care îi lipseau, cu rugămintea de a-i fi înapoiate.
În Harry se trezi un sentiment straniu; o senzaţie cu totul diferită de supărarea şi durerea care îl cuprinseseră de când murise Sirius. Trecură câteva clipe înainte să îşi dea seama că îi era milă de Luna.
— Cum de îţi ascund lucrurile? o întrebă el, încruntându-se.
— A… păi… Cred că mă consideră cam ciudată, zise ea, dând din umeri. De fapt, unii îmi spun „Lunatica” Lovegood.
Harry se uită la ea şi noul sentiment de milă crescu parcă şi mai mult.
— Asta nu este un motiv ca să-ţi ia lucrurile, spuse el. Vrei să te ajut să le găseşti?
— A, nu, spuse ea, zâmbindu-i. Se vor întoarce, aşa se întâmplă mereu până la urmă. Doar că aş fi vrut să îmi fac bagajul în seara asta. Oricum… tu de ce nu eşti la serbare?
Harry ridică din umeri.
— Pur şi simplu nu am avut chef.
— Aşa e, spuse Luna, cercetându-l cu ochii ei straniu de înceţoşaţi şi exoftalmici. Cred că n-ai avut. Bărbatul ăla pe care l-au ucis Devoratorii Morţii era naşul tău, nu-i aşa? Mi-a zis Ginny.
Harry încuviinţă scurt din cap, însă descoperi că nu îl deranja faptul că Luna vorbea despre Sirius. Tocmai îşi amintise că şi ea putea să-i vadă pe Thestrali.
— Tu ai… Începu el. Adică, pe cine… a murit vreun cunoscut al tău?
— Da, spuse Luna firesc, mama. Era o vrăjitoare cu totul extraordinară, să ştii, dar îi cam plăcea să facă experimente şi într-o bună zi a greşit o vrajă. Aveam nouă ani.
— Îmi pare rău, murmură Harry.
— Da, a fost groaznic, spuse Luna dezinvoltă. Şi acum mă mai întristez uneori. Însă îl am pe tata. Şi oricum, nu se poate spune că nu o s-o mai văd pe mama, nu?
— Ăă… păi nu e aşa? spuse Harry nesigur.
Ea clătină din cap nevenindu-i să creadă.
— Ah, fii serios. Şi tu i-ai auzit, chiar după văl, nu-i aşa?
— Vrei să spui că…
— În camera cu arcada. Doar se ascundeau, atâta tot. I-ai auzit.
Se uitară unul la altul. Luna zâmbea uşor. Harry nu ştiu ce să zică sau ce să gândească; Luna credea atâtea lucruri extraordinare… şi totuşi, şi el fusese convins că auzise voci de dincolo de văl.
— Eşti sigură că nu vrei să te ajut să îţi cauţi lucrurile? zise el.
— A, nu, spuse Luna. Nu, cred că o să mă duc jos, o să mănânc nişte budincă şi o să aştept să apară totul… aşa se întâmplă mereu până la urmă… bun, vacanţă plăcută, Harry.
— Da… da, şi ţie.
Se îndepărtă de el şi, în timp ce o privea, descoperi că greutatea îngrozitoare din stomacul său mai scăzuse puţin.
A doua zi, călătoria spre casă cu Expresul de Hogwarts fu plină de tot felul de evenimente. În primul rând, Reacredinţă, Crabbe şi Goyle, care era clar că aşteptaseră toată săptămâna să atace fără să fie văzuţi de vreun profesor, încercară să îl prindă pe Harry într-o ambuscadă la jumătatea trenului, pe când se întorcea de la toaletă. Ar fi putut să le reuşească, dacă nu ar fi ales prost locul de desfăşurare a atacului, chiar în faţa unui compartiment plin de membri A. D., care văzură pe geam ce se întâmpla şi se ridicară într-o suflare ca să-i sară în ajutor lui Harry. Când Ernie Macmillan, Hannah Abbott, Susan Bones, Justin Finch-Fletchley, Anthony Goldstein şi Terry Boot terminară de folosit o varietate de vrăji şi blesteme învăţate de la Harry, Reacredinţă, Crabbe şi Goyle semănau foarte bine cu trei limacşi uriaşi, înghesuiţi în uniformele de la Hogwarts, după care Harry, Ernie şi Justin îi ridicară, îi puseră în plasa de bagaje şi îi lăsară acolo.
— Trebuie să recunosc, abia aştept să văd faţa mamei lui Reacredinţă când o să coboare din tren, spuse Ernie cu o oarecare satisfacţie, în timp ce îl privea pe Reacredinţă zvârcolindu-se deasupra lui.
Ernie nu reuşise să treacă peste modul nedemn în care Reacredinţă luase puncte de la Astropufi în timpul apartenenţei sale de scurtă durată la Detaşamentul Inchizitorial.
— Dar mama lui Goyle o să fie foarte mulţumită, zise Ron, care venise să cerceteze sursa agitaţiei. Acum arată mult mai bine. Oricum, Harry, tocmai s-a apropiat căruciorul cu mâncare, dacă vrei ceva…
Harry le mulţumi celorlalţi şi îl însoţi pe Ron înapoi în compartimentul lor, unde cumpărară un morman de prăjituri de ceaun şi pateuri de dovleac. Hermione citea iar Profetul zilei, Ginny făcea un test din Zeflemist şi Neville îşi mângâia planta mimbulus mimbletonia, care crescuse considerabil pe parcursul anului şi acum scotea nişte hârâituri ciudate când era atinsă.
Harry şi Ron îşi petrecură cea mai mare parte a călătoriei jucând şahul vrăjitorilor, în timp ce Hermione le citea fragmente din Profet. Acum era plin de articole de alungat Dementorii, de încercările Ministerului de a-i găsi pe Devoratorii Morţii şi de scrisori isterice, care pretindeau că autorul lor îl văzuse pe Lordul Cap-de-Mort trecând chiar în acea dimineaţă prin faţa casei lui…